De același autor
Din perspectiva lui Donald Trump, pentru ca o inițiativă de politică internă sau externă să poată fi considerată una de succes trebuie să îndeplinească trei condiții: 1) să fie aplaudată de baza sa electorală; 2) să anuleze ceva făcut anterior de către Barack Obama (categorie în care intră, de pildă, pe plan internațional, Acordul Climatic de la Paris, Acordul cu Iranul, TPP); 3) să poată fi prezentată (nu neapărat chiar să și fie) drept o realizare nemaivăzută, pe care niciun alt președinte înaintea sa să fi fost în măsură să ducă la capăt. Faptul că poate intra eventual în coliziune cu interese majore pe termen lung ale SUA contează destul de puțin. O astfel de abordare este în consens logic cu modul de a gândi și de a privi lumea al cuiva care a declarat recent că niciun alt președinte din istoria SUA nu a făcut atât de mult ca el în primele 500 de zile de la preluarea mandatului. În unele cazuri, criticile lui Trump la adresa unor astfel de înțelegeri, cum este cea a Acordului cu Iranul, sunt probabil justificate, însă, deocamdată, nu se prefigurează nici un fel de alternative mai bune.
Din, acest punct de vedere, summit-ul Trump - Kim Jong-un din Singapore pare să se încadreze în grila de mai sus. Președintele a declarat deja că el va ști încă din primul minut dacă se poate înțelege sau nu cu liderul nord-coreean. Pe bază de intuiție. De aceea a și decis că nu trebuie să se pregătească în mod special la nivel tehnic, lucru care nici nu prea era posibil, atunci când e vorba de o întâlnire hotărâtă atât de în scurt. A studiat însă, se pare, în detaliu profilul psihologic al lui Kim. O abordare care ar putea avea sens, în măsura în care, la finalul summit-ului, Casa Albă ar putea spune că înțelege atât motivația fundamentală a liderului de la Phenian, cât și obiectivele sale pe termen lung. Este însă un pariu riscant. Și George W. Bush a declarat la un moment dat că, după ce a privit în adânc în ochii lui Vladimir Putin, a realizat că acesta este sincer.
Un lucru e sigur: Donald Trump se simte mult mai confortabil în prezența unor lideri macho precum Xi Jinping, Vladimir Putin sau Kim Jong-un decât în cea a unor aliați tradiționali din Europa sau Canada. Lucru care s-a văzut din plin la ultima reuniune G7 din Canada. Doar Emmanuel Macron se încadrează din punctul lui de vedere cât de cât în această categorie, de unde și tratamentul special pe care i-l aplică, chiar dacă președinele francez l-a criticat adesea destul de dur. El vede lumea prin ochii unui om de afaceri din domeniul imobiliar, unde afacerile sunt de tip one shot, știi imediat dacă ieși în câștig sau în pierdere, nu-ți trebuie o strategie pe termen lung. De altfel, chiar așa s-a și exprimat Trump, că liderul nord-coreean are o singură oportunitate, „one time shot“, să-l convingă că pot face un „deal“ împreună. Singura problemă e că pe acestă logică e greu de înțeles cum poți descrie ceva drept succes sau insucces. Ceea ce, de altfel, îi convine de minune lui Trump, nu neapărat și Statelor Unite, pentru că poate fi vândut în mod convenabil publicului american. La urma urmei, Coreea de Nord s-a angajat în repetate rânduri în trecut să renunțe la programul său nuclear militar și în tot atâtea rânduri a trișat. Mai ales că Kim Jong-un are timpul de partea sa: el va fi în continuare la putere mult timp după ce epoca Trump se va fi încheiat.
Deocamdată, singurul succes în plan real e cel al lui Kim, care a obținut deja ceva ce părea de neconceput cu doar câteva luni în urmă: o întâlnire la vârf cu președintele SUA și o expunere globală pe măsură, fără niciun fel de condiții prealabile. În plus, indiferent de rezultatul summit-ului, el va obține, de fapt, a obținut deja, o micșorare a sancțiunilor, pe relația esențială cu China, care nu vrea în niciun caz să ofere atuuri solide la întâlnire americanilor. El i-a manevrat extrem de abil atât pe Trump, cât și pe președintele Moon al Coreei de Sud, exploatând ego-ul supradimensionat al primului, obsesia acestuia de a arăta lumii că el în stare să realizeze ceva ce nimeni nu a mai fost în stare să facă până la el, și dorința, considerată de mulți naivă, a celui de-al doilea de cooperare cu Coreea de Nord. Istoria va arăta dacă cei doi vor fi încadrați ulterior, fiecare în felul său, în categoria „idioților utili“.
În realitate, nimeni nu crede în mod serios că liderul de la Phenian are intenția să renunțe la programul său militar nuclear. E ca și când ar ucide gâsca producătoare de ouă de aur grație căreia un dictator sângeros, care și-a executat unchiul și fratele vitreg și ține în lagăre de concentrare peste 200.000 de oameni, a devenit peste noapte o vedetă globală. Poate însă promite, în termeni generali, că acesta este țelul său pe termen lung, la pachet eventual cu o retragere a trupelor americane din Coreea de Sud. Iar încălzirea relațiilor cu Coreea de Sud și eventual și cu America îi oferă un levier serios în relația cu Beijingul. Este evident că dependența economică cvasi-totală de China îl deranjează pe Kim. De alfel, se crede că multe dintre execuțiile ordonate la Phenian, inclusiv cea a unchiului său și a fratelui vitreg, vizau persoane prea apropiate de Beijing. O contrabalansare cu America și Coreea de Sud îi oferă un spațiu de manevră extrem de util în acest peisaj geopolitic regional complicat. E un mers pe sârmă. Dar până acum lui Kim Jong-un și-a jucat extrem de abil cărțile.
