Summitul de la Glasgow și limitele multilateralismului

Începând cu sfârșitul lunii octombrie, zeci de avioane private au adus la Glasgow elitele politice și de afaceri ale lumii occidentale care, alături de tot felul de „experți în climă”, reprezentanți ai multor țări din spațiul extraoccidental și ONG-uri de profil, au dezbătut la summitul ONU COP-26, timp de două săptămâni, în prezența unui amplu contingent mass-media, ce trebuie să facem pentru „a salva planeta” care, în opinia lor, ar fi fatal amenințată de emisiile de bioxid de carbon și de altele asemănătoare de care se face vinovată omenirea. Opinia larg împărtășită de participanții la forum coincide cu cea exprimată de Boris Johnson, aceea că „doar un minut ne mai desparte de abis, pe ceasul catastrofei climatice”. Numai că, observă Melanie Philips, o cunoscută jurnalistă britanică, într-un articol intitulat sugestiv „Tragi-comicul cult al apocalipsei climatice”, actualul premier al Marii Britanii, care a promis la marele forum de la Glasgow că va face din țara sa „o Arabie Saudită a turbinelor eoliene”, spunea cu doar șase ani în urmă, e drept, pe când nu locuia încă la reședința din Downing Street 10, că îngrijorările legate de încălzirea globală nu sunt nimic altceva decît o „teamă primitivă, fără nici o fundație solidă”.

Previzibil, mai noile convingeri ale lui Boris Johnson sunt împărtășite de toți vorbitorii de la summit. Prințul Charles, de pildă, ne-a explicat că avem timp doar până în 2050 pentru „a salva planeta”, când ar fi „chiar ultima șansă”. În discursul său din 2009, la o conferință similară care avut loc la Copenhaga, nu era chiar atât de generos cu acest răgaz maximal. Spunea atunci că „planeta noastră a atins un punct critic și avem doar 7 ani până când să pierdem total controlul”. Adică până în 2016. Exemple de acest gen, cu amenințări apocaliptice făcute în trecut care s-au dovedit a fi complet fără acoperire, acoperă o listă întreagă de personalități. De la secretarul general ONU, Antonio Gutieres, la Papa Francisc, Arhiepiscopul de Cantebury, Justin Welby (ultimul a comparat schimbările climatice cu Holocaustul), celebra Greta Thunberg și o mulțime de actori de la Hollywood care, deși complet analfabeți în materie de știință, au păreri ferme în această privință. O figură aparte a făcut Barack Obama, care l-a eclipsat complet pe actualul președinte american, Joe Biden, a cărui prezență a fost una cenușie. Introdus de o reprezentantă a Insulelor Mariane de Nord, care a ținut să sublinieze că încălzirea globală se datorează „colonialismului climatic” și poate fi soluționată numai prin aplicarea a ceea ce ea a numit „cunoașterea tradițională indigenă”, Obama a înfierat, „din ipostaza asumată de arhiepiscop cu care ne-a obișnuit””, păcatele omenirii care „continuă să eșueze, la nivel colectiv și individual” în demersul de salvare a planetei.

Sigur, ne-am obișnuit deja cu acest discurs alarmist pe care chiar și unii dintre cei care, ca Bjorn Lomborg în „False Alarm”, iau în calcul un impact al activității umane asupra climei, îl consideră nu doar nerealist, ci și profund dăunător prin soluțiile radicale pe care le propune. Una este să ai îngrijorări legitime, de exemplu, în privința problemelor create de poluare și să cauți soluții realiste la ele, și cu totul altceva să tragi concluzii catastrofice pe baza unor modele care oricum diferă enorm între ele în materie de predicții, care iau în calcul doar ultimii 150 de ani, de la sfârșitul epocii preindustriale, din istoria de miliarde a Pământului.

Însă dincolo de discuția legată de toată această isterie climatică, o întrebare extrem de importantă este aceea legată de rostul, de utilitatea reală a unor astfel de evenimente de amploare precum summitul de la Glasgow. Neîndoios, abordarea în comun a marilor probleme globale, în cadrul multilateral al unor instituții internaționale, ar fi ceva de salutat. Uniunea Europeană, mai ales, dar și administrația Biden insistă la nivelul declarațiilor de principiu pe această linie de discurs. De pildă, pentru Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, „multilateralismul este în ADN-ul Europei”. Franța și Germania au lansat chiar o Alianță pentru Multilateralism, în care ONU ar trebuie să se găsească „în centrul ordinii multilaterale”.

Numai că, după cum scrie Nadia Schadlow, într-un articol din Foreign Affairs, cu un titlul sugestiv, „Sfârșitul iluziilor americane”, în care analizează viziunea predominantă la Washington în privința relațiilor internaționale, „de la sfârșitul Războiului Rece, majoritatea factorilor de decizie din SUA au întreținut un set de iluzii despre ordinea mondială”. „În chestiunile critice, ei au văzut lumea așa cum și-ar dori să fie, și nu cum este cu adevărat”. Iar această observație este la fel de valabilă și în cazul Europei. Problema legată de abordarea prin care instituțiile multilaterale sunt puse în centrul cooperării internaționale, o opțiune desigur dezirabilă, este că între generoasele și luminatele declarații de principiu și realitatea de pe teren este o mare distanță.

Pax Americana, copleșitoarea dominație globală a Statelor Unite din primele două decenii de după sfârșitul Războiului Rece, crease iluzia că această lume, considerată una ideală, în care marile decizii vor fi luate în comun, spre binele general, în cadrul unor structurilor internaționale, este posibilă. Între timp, competiția geopolitică dintre China și Statele Unite, influența în creștere a Rusiei în regiuni precum Orientul Mijlociu, dar și în Africa, influența destabilizatoare a Iranului sau Coreei de Nord au modificat din temelii acest peisaj. Acesta este motivul pentru care, într-o apariție la o conferință care a avut loc recent, aceeași Nadia Schadlow este de părere că asistăm la sfârșitul globalismului. În opinia sa, trei elemente vor fi cele care vor sta de acum încolo în centrul relațiilor internaționale în dauna abordărilor și instituțiilor multilaterale globale: statele naționale, alianțele regionale și aranjamentele bilaterale. Recentele acorduri QUAD sau AUKUS, dar și maniera în care operează China cu acorduri bilaterale în Africa, Asia și America de Sud, în cadrul giganticului proiect BRI (Belt and Road Initiative), ilustrează aceste aspecte.

Asta nu înseamnă că instituțiile globale, precum ONU sau WTO, vor dispărea. Însă ele sunt oricum în mare măsură decorative din cauza intereselor profund divergente din interior, ONU fiind un exemplu de manual din acest punct de vedere. Nici măcar Consiliul de Securitate, cu cei 5 membri permanenți care au drept de veto, nu mai reușește decât arareori să decidă în chestiuni cu adevărat semnificative, din cauza diviziunii abrupte dintre poziționările Statelor Unite, Franței și Marii Britanii, pe de o parte, și a Rusiei și Chinei, pe de alta.

Lumea reală este dură și complicată. Resentimentele acumulate de-a lungul istoriei între grupuri etnice sau între națiuni, instinctele tribale adânc înrădăcinate, tentația puterii care, după cum bine știm, aproape întotdeauna corupe, marile mize economice sunt, toate, prioritare în raport cu principiile pe care se bazează abordările multilaterale globale precum cea de la Glasgow. Așa cum era de așteptat, multe țări din spațiul extraoccidental salută și adoptă retorica apocaliptică dominantă la Glasgow, pentru că speră să primească fonduri substanțiale în contextul „bătăliei cu schimbările climatice”. Însă China, care dă în funcțiune săptămânal câte o centrală de producție a energiei electrice bazată pe cărbune și al cărei lider, Xi Jinping, ca și Vladimir Putin, de altfel, a fost unul dintre marii absenți de la Glasgow, s-a alăturat Indiei, în ciuda relației conflictuale dintre cele două țări, pentru a sublinia ferm că în ceea ce privește angajamentele legate de „marea bătălie cu carbonul”, în cazul lor, prioritate au alte aspecte, în primul rând reducerea sărăciei.

Dar probleme și falii majore apar chiar în interiorul UE. Faliile ideologice, felul în care văd amenințările strategice sau diferențele de prosperitate, care se traduc nu doar prin tensiuni Est-Vest și Nord-Sud, ci și în interiorul statelor membre, fac tot mai dificil consensul. Chestiunea Nord Stream, relațiile cu China, problema imigrației sunt doar câteva exemple în acest sens. Un altul sunt tensiunile post-Brexit dintre UE și Marea Britanie, care au la bază nu doar interese pragmatice, ci și resentimente, unele istorice, altele datorate ieșirii Regatului Unit din Uniune. Faptul că aceste resentimente acumulate de birocrația de la Bruxelles sau la Paris ajung să torpileze într-un grad atât de mare relațiile UE cu un aliat major, singura putere militară semnificativă din Europa Occidentală cu excepția Franței, ridică serioase semne de întrebare privind capacitatea de cooperare chiar în interiorul unei comunități precum cea de pe continentul european, atât de omogenă în planul valorilor și al intereselor de securitate.

Nici în interiorul UE, lucrurile nu stau mai bine. După plecarea Marii Britanii, Franța vrea să construiască o axă cu Italia pentru a contrabalansa Germania, profitând de schimbarea de guvern de la Berlin. Asta, în timp ce în regiunea Mediteranei are loc un adevărat război discret, în care sunt implicate Franța, Italia, Spania, a cărui miză este care țară își va impune sfera sa de influență în regiune, relevă o analiză Euractiv. În timp ce Franța a semnat un pact strategic de securitate cu Grecia, de partea cealaltă, Italia și Spania furnizează masiv armament Turciei, aflată în conflict cu Grecia. Și e de la sine înțeles că lucrurile se complică enorm la nivel global, în condițiile forțelor centrifuge reprezentate de influența în creștere a Chinei și Rusiei, a declinului Vestului și a resentimentelor la adresa acestuia, din multe colțuri ale lumii. //