Uniunea Europeană înaintea summitului de la Sibiu

Un comunicat de presă al Comisiei Europene dat publicității la 30 aprilie, înaintea summit-ului de la Sibiu din această săptămână, preciza care sunt în opinia acesteia cele cinci direcții strategice pe care UE ar trebui să acționeze în următorul mandat de cinci ani pentru „a-și modela viitorul într-o lume tot mai nesigură și multipolară“. Și ține să sublinieze că e momentul să fie stabilite „noi orientări de politică și noi priorități“.

Problema e că lectura comunicatului te lasă descumpănit. Dai peste o sumă de platitudini, livrate în limbajul de lemn bruxelez. Ceva ce seamănă mai degrabă cu o listă de daruri de Crăciun decât cu un pachet de politici pragmatice care pot fi transpuse în realitate. Pentru că e greu să descrii altfel obiective de genul: „servicii de sănătate de înaltă calitate, la prețuri rezonabile și accesibile tuturor“ sau „acces la locuințe de calitate, eficiente din punct de vedere energetic și abordabile ca preț pentru toți cetățenii din Europa“, în condițiile în care, cu puține excepții, deficitele publice sunt explodate în statele membre. Media acestora pe UE a ajuns în 2017 la 87% din PIB, iar în unele cazuri, în Belgia (104 %), Italia (131%), Grecia (180%!) sau Portugalia (128%), au depășit deja pragul critic. În plus, într-o economie de piață, e neclar cine ar trebui să ofere, de pildă, locuințe ieftine și de calitate tuturor cetățenilor din UE. Însă probabil cel mai interesant aspect de desprins din comunicatul CE nu este neapărat legat de ceea ce se spune, atunci când se descriu, cu formulări în care abundă platitudinile și exprimările vagi, direcțiile strategice de acțiune pe care ar trebui să le aibă în vedere Uniunea Europeană în viitor, inclusiv în materie de apărare, securitate și politică externă. Ci ceea ce nu se spune. Nu se face nicăieri nici o referire la parteneriatul trans­atlantic. Nu este nicăieri pomenit NATO, atunci când se vorbește despre aranjamentul de securitate de pe continent, se vorbește doar despre o „uniune europeană a apărării“. Mesajul destul de clar, chiar dacă nu este formulat explicit, este acela al decuplării de Statele Unite. Pentru că, la urma urmei, NATO este de 70 de ani principala expresie a parteneriatului euro-atlantic. Mesajul este întărit prin referirea la o „lume multipolară“ cu o Europă influentă pe scena mondială, „ca actor-cheie sprijinind consecvent și cu fermitate o ordine mondială multilaterală, bazată pe norme, având în centrul său ONU“. O formulare, pe linia declarațiilor marca Mogherini, care denotă o îngrijorătoare fugă de realitate. Suntem într-o perioadă în care viziunea globală proiectată la Bruxelles este în disonanță flagrantă cu lumea reală.

Într-un film celebru al lui Federico Fellini, E la nave va, reprezentanți ai elitelor intelectuale se îmbarcă pe un vapor pentru o ceremonie în care urma să fie împrăștiată în mare cenușa unei celebre cântărețe de operă decedate, ignorând complet ceea ce se întâmpla pe un continent ce avea să fie răvășit de Primul Război Mondial. Or, din acest punct de vedere, CE pare la fel de decuplată de realitatea din jur. Suntem într-o perioadă de turbulențe geopolitice majore, marcată de demersuri de redefinire a sferelor de influență, în care valorile fundamentale care stau la baza modelului de societate occidental sunt contestate deschis, în principal de China și Rusia.

Trimiterea la „norme“ devine irelevantă atunci când China decide să ignore o decizie a Curții Internaționale de la Haga privind acțiunile sale din Marea Chinei de Sud, iar UE nu este capabilă nici măcar să condamne public această atitudine din cauza blocajului intern impus de Grecia și Ungaria, transformați în agenți de influență ai Beijingului. Astfel de declarații de principiu sunt cu siguranță bine primite la seminarii și conferințe internaționale, dar ceea ce i-au oferit într-un singur an lui Kim Young-un din Coreea de Nord - o suită de summit-uri cu liderii din Statele Unite, China și Rusia - au fost armele nucleare de care dispune, nu respectarea normelor internaționale. A face trimitere la ONU, ca instituție cheie în actuala ordine mondială, denotă o viziune idilică complet naivă. Consiliul de Securitate este practic blocat în cazul tuturor inițiativelor majore occidentale de veto-urile Rusiei și Chinei, devenind mai degrabă un club de discuții decât un for capabil să ia decizii în situații de criză.

Ambițiile UE de asigurare, pe speze proprii, fără americani, a securității sale intră și acestea într-o contradicție flagrantă cu realitatea. Mai ales după ce Marea Britanie, singura putere europeană relevantă în plan militar, alături de Franța, va părăsi UE. Chiar dacă bugetele de apărare cumulate ale statelor din UE ajung la o sumă impresionantă, marea majoritate a banilor merg pe salarii și pensii. Însă cea mai gravă este lipsa de voință politică existentă pe un continent unde timp de zeci de ani a fost cultivat intens pacifismul, care aduce aminte de un slogan popular în fosta Germanie de Vest în perioada în care percepția amenințării sovietice atinsese un nivel critic: „mai bine roșu decât mort!“. Un sondaj Pew Research din 2015 releva că singurul loc unde opinia publică sprijinea în majoritate intervenția în favoarea unui aliat din NATO era peste Ocean. În Germania, doar 38% din populație era în favoarea unui astfel de demers. Iată de ce e legitim să ne întrebăm de ce CE nu a găsit de cuviință să facă nici un fel de referire la NATO atunci când a adus în discuție dimensiunea strategică de securitate. Ce e sigur însă este că nu s-a consultat cu țările de pe flancul de est al UE, care nu-și fac nici un fel de iluzii în privința garanțiilor de securitate pe care le-ar putea oferi o „Uniune Europeană a Apărării“. //