Liderul dreptei: Băsescu, Iohannis sau nimeni?

Bătălia se va da pentru poziția de lider al dreptei. Băsescu sau Iohannis? Nu mizez pe niciunul.

Ultimele evoluții în politica românească în­trec, s-o recunoaștem, orice așteptări. Di­tamai PSD n-a reușit să screamă măcar doi, trei candidați, așa, pentru impresia artistică a democrației, și l-a ales președinte pe Uni­cul într-un soi de mega-referendum intern, cu un scor de 97%, demn de Ma­rea Adunare Națională a lui Ceaușescu, despre care Drag­nea spunea mieros că nu-l cunoaște „prea bine“. Iohannis e dispărut în pei­sajul irelevanței, PNL dă ale­ne din aripioare aștep­tând să-i pice vreo pleașcă la alegeri, iar Traian Băsescu revine forțos în politică pe un culoar parcă special creat de niște bă­ieți cu ochi albaștri. Nația nici măcar de­zamăgită nu mai are chef să fie, se în­treabă ca proasta-n târg „ce ne facem cu ăștia?“. Nu există răspuns, pentru că toate se leagă între ele și toți „ăștia“ sunt din aceeași piesă.

Zdrobit în alegeri, cu un premier trimis în judecată și un pre­șe­dinte deja condamnat, PSD ar fi trebuit să încerce să-și recâștige credibilitatea, să-și refacă ima­ginea, să mimeze măcar debaronizarea și re­forma, să caute un lider frecventabil, mai curat și mai nedus la DNA. Aș! În lip­să de altceva - o așa criză de lideri și fi­guri onorabile n-a traversat până acum PSD -, l-a ales pe chiar baronul baronilor, bă­iat simpluț, dar șmecher și abil, sin­gurul de încredere pe moment și, nu lipsit de importanță, fără fumurile, obrăznicia și minciuna enervantă ale lui Ponta. În loc să fie în vrie, cum ar fi fost normal pentru un partid aflat într-o așa situație delicată, PSD rămâne și la guvernare, și în fruntea sondajelor, umăr la umăr cu liberalii. E și cu slănina-n pod, și cu sufletul-n rai. Mulți găsesc explicația în rezultatele eco­nomice, în măreția pomenilor prezente și viitoare, în generozitatea promisiunilor. O fi, nu spun că umplerea electorală a bu­zunarelor nu dă rezultate, dar la fel de greu în balanță atârnă și lipsa de alter­na­tivă, întunecimea orizontului. Aici e de fapt punctul forte al socialiștilor, motivul care îi menține la o cotă ridicată și nu-i împinge spre un minim efort de re­bran­duire.

Când te uiți pe partea dreaptă, spre PNL și spre Cotroceni, te ia cu amețeală, dacă nu de-a dreptul cu frisoane. În febra en­tuziasmului generat de înfrângerea lui Ponta, mitul neamțului, al „lucrului bine făcut“ și al schimbării stilului de politică l-a încărcat pe Iohannis cu așteptări enor­me, nesusținute de modestia vizibilă în campanie a personajului. Președintele a pro­mis că va juca doar în limitele Cons­tituției, că nu se va implica în războaiele dintre și din partide, că nu va urma linia zbuciumată a predecesorului. „Eu propun alt fel de politică, fără scandaluri și fără show-uri televizate cu primul ministru. Președintele nu este ales că să distreze.“ Nimic de zis, așa-i, iar lui Iohannis îi reu­șește. Chiar prea bine. Auditoriul picotește și cască plictisit. Cred însă că Marele Ab­sent încurcă lucrurile, noțiunile. A fi im­pli­cat în treburile cetății, a arăta puțină empatie și a încerca să tragi lucrurile în di­recția pe care tu o crezi corectă, a te achi­ta de misiunea de președinte și a conta nu înseamnă să faci pe bufonul, să-ți ridici poalele în cap, să ieși de do­uă ori pe săptămână la te­leviziune, să vorbești des­pre lucruri insignifiante, să folosești cuvinte grele care fac titluri. Între stilul Bă­sescu și marea absență a lui Iohannis este o pră­pas­tie peste care nu există ni­cio punte. Președintele nu a găsit, nu știu dacă a și căutat, calea de mijloc. Re­zultatul este descumpănitor, cel puțin. De­ficiența de comunicare a fost justificarea cea mai comodă și chiar a funcționat un timp. Poate Iohannis nu-și dă seama, dar ter­menul de garanție a expirat și ar­gu­mentul nu mai ține, începe chiar să ener­veze. Se face deja anul și niciun progres. Ba din contră. E tot mai „mut“, pare că-i place cam prea mult funcția, că plutește prin stratosferă satisfăcut de propria persoană, ignorând zbuciumul țărișoarei și al mapamondului. Drept e că nici con­textul extern nu ține cu el, nu e propice nici moțăielii, nici indivizilor nesiguri și comozi.

După „gafa“ de politică externă (una de anvergură), cu numărul fix de refugiați și votul din JAI care ne-a aruncat în liga mi­că, au mai urmat și alte evenimente. Pre­supunând că președintele o fi la curent cu ele și o avea chiar vreo strategie, vreo opi­nie, nouă nu ne-a împărtășit-o. N-am au­zit nimic despre situația din Siria, bom­bardamentele Rusiei, poziționarea UE, a lui Merkel, Obama sau despre declarațiile proruse și antiamericane ale lui Juncker. În sfârșit, nimic despre ceea ce zgâlțâie Eu­ropa și o poate reconfigura. Să zicem însă că nu vrea să dea iarăși cu oiștea-n gard, că e înconjurat de consilieri proști, că ser­viciile îl îmbobinează și, poate, nu are în­credere în ele după faza cu refugiații, d-aia tace atât de asurzitor. Dar cu Schengenul și amânarea decisă împreuna cu Ponta de ce oare n-a spus nimic, chiar nu e nimeni pe la Cotroceni să-i facă un discurs și un punctaj? Ce să mai vorbim de chestiunile interne, unde președintele stă în lojă și admiră peisajul, în timp ce derbedeii își fac de cap pe maidan. Nu spun că trebuie să iasă cu parul la ei, dar să le propună un „parteneriat“ pe reforma în educație, pe ca­re exact ei au siluit-o, parcă e prea de tot. Oricum, de la discursul cu pricina a tre­cut luna și marea dezbatere nu dă sem­ne că mișcă. Sunt doar câteva mostre de ultimă oră, dar mi-e clar că președintele devine tot mai insignifiant pe zi ce trece, iar instituția prezidențială își pierde re­le­vanța și rolul.

Preşedintele e ajutat la asta și de PNL. Sau, mai corect spus, se ajută unul pe altul. Hrănit de succesul neașteptat în alegeri, noul PNL - format pe picior, în­că nesudat, măcinat de frustrări și clivaje profunde din perioada uselistă, lipsit de leadership și de inspirație - și-a pus po­pu­laritatea lui Iohannis sub pernă și s-a cul­cat pe-o ureche. A crezut că îi va fi su­fi­cientă și că PSD se va eroda singur sub po­vara corupției și a DNA. Nu-i deloc așa, pre­cum se vede. Incapacitatea liberalilor de a scoate la lumină guvernul din umbră (au trecut deja cinci luni de la lansarea pro­gramului de guvernare!) sau măcar câ­teva personaje noi, onorabile și pro­fe­sioniste, dacă se poate, arată impotența și trăinicia sistemului clientelar din care se hrănește PNL. Oricâte teorii ar face unii și alții, în România totul se reduce la oa­meni. Poți să ai și mama programului de guvernare, dacă la ministere pui niște oportuniști, bătători din pinteni la partid, nu mai zic corupți, e degeaba. Dacă timp de aproape un an, tu, mare partid care vrei să conduci țara și s-o scapi de PSD, nu ești în stare să vii măcar cu un nume nou și vânturi pe sub ochii electoratului aceleași personaje obosite și compromise, cum vrei să fii perceput ca alternativă? Ci­ne să te creadă? Ce să mai vorbim de bla­turile făcute cu PSD pe alegerea primarilor dintr-un singur tur, de incapacitatea de a impune o lege a votului pentru diaspora sau de trocul de la Consiliul General al Ca­pitalei. Să nu intrăm și în alte detalii. PNL se supără când i se spune că nu face opo­ziție, refuză să accepte că plimbatul pe la televiziuni, de regulă ostile, al acelorași indivizi care mestecă aceleași fraze lem­noase și ipocrite de ani și ani și care nu au nimic nou de spus, că scrisul pe Facebook sau pe diferite site-uri obscure, de­cla­rațiile anoste de la tribuna parlamentului sau protestatarii de partid cărați cu au­tobuzul nu înseamnă opoziție. Sunt for­mule care s-au epuizat. Iar când PNL în­cearcă să iasa cât de cât din tipare, o face neconvingător, cu jumătate de măsură, căzând în ridicol - cum a fost, de exem­plu, greva japoneză pentru votul prin co­respondență, când greviștii și-au uitat până și banderolele acasă. Alfel spus, li­beralii n-au suflu, imaginație, auten­ti­ci­tate și mai ales lideri. Iohannis a mizat că PNL va face opoziție și astfel va fi degrevat de ingrata sarcină, iar PNL că po­pu­la­ri­tatea lui Iohannis va ține loc de opoziție. Mână în mână, liberalii și președintele se transformă în niște fantome și, dacă nu se vor reinventa rapid, vor pierde alegerile, în­cepând cu localele din București.

Repoziționarea lui Traian Băsescu în politică, pe care, oricum, nu a abandonat-o nicio clipă, ca membru PMP, viitor președinte al formațiunii la Congresul ex­traordinar din 24 octombrie și candidat la București, are deci loc într-un context ca­racterizat în principal prin vid de lideri, de la stânga la dreapta și terminând cu ins­tituția prezidențială. Are un culoar liber, nu spre vreo victorie în alegeri - totuși, bagajul său negativ acumulat în ultimii doi ani de mandat și, mai ales, după ter­minarea acestuia, atârnă greu la elec­toratul de dreapta -, ci în tentativa po­zi­ționării ca lider al opoziției. Cu im­ba­tabilul său instinct de animal politic, ci­nic, fără scrupule și principii, Băsescu sim­te și prinde momentul. Va strica multe so­co­teli și, cu cât vor încerca adversarii să-l arunce în derizoriu sau să întrețină cam­pania absurdă împotriva sa, cu atât îl vor gomfla. Băsescu trăiește politic din scan­dal, iar deschiderea unor procese penale pe teme ridicole cum ar fi „demisia în cinci minunte“ sau documentele-făcătură ale Antenei 3 despre colaborarea cu Se­cu­ritatea îi priesc și îl mențin în centrul aten­ției. E tot ce-și dorește fostul președinte. Miza lui este să bage PMP în parlament - va reuși, cu condiția să știe să gestioneze „moștenirea Udrea“ -, să-i ia fața lui Iohannis și PNL ca lider al dreptei. Prin ce mijloace o va face, asta e altă discuție, dar, dacă ne uităm la mesajul naționalist, an­tieuropean și, în special, contra justiției, e clar cam ce carte va juca. Pe de altă parte, e efectiv unicul politician cu un discurs coerent și adecvat momentului (a fost sin­gurul care a luat poziție față de declarațiile lui Juncker). Fără îndoială, Băsescu va bul­versa și mai mult scena politică, va aduce în principal deservicii PNL pentru că vo­turile se vor împărți pe dreapta, PSD va profita iarăși și va întreține previzibilul circ. Dar, paradoxal, era nevoie de Bă­ses­cu fie și pentru a scoate din letargie PNL și, cine știe, chiar pe Iohannis. Teoretic, bătălia se va da pentru poziția de lider al dreptei. Băsescu sau Iohannis? Nu mizez pe niciunul.