Noroc cu anglo-saxonii !

La pachet cu amenințările la adresa „neprietenilor”, care fac tot mai des „greșeli”, cum ar fi aderarea Suediei și Finlandei la NATO, dinspre Kremlin se aud sistematic miorlăieli propagandistice privind rusofobia Occidentului. „Asistăm la o explozie de rusofobie din epoca de piatră”, a repetat deunăzi Serghei Lavrov. Nu e clar cui e adresat un astfel de mesaj, dar cel mai probabil rușilor care trebuie spălați pe creier până la ultima circumvoluțiune că sunt victimele unui Occident care îi urăște, le vrea dispariția cu tradițiile, ortodoxismul și cultura lor cu tot, așa încât un război nuclear ar fi pe deplin justificat. Este ceea ce televiziunile de stat susțin seară de seară: rușii sunt victime, nu agresori, și trebuie să-și apere însăși existența ca națiune, eventual răzând cu o bombă atomică Anglia și Finlanda de pe suprafața Pământului. Resentimentul național și mesianismul rusesc, exacerbate de putinism, noua ideologie criminală a Rusiei, ajută la răspândirea acestui mesaj, care câștigă tot mai mulți adepți. Căci, ne place ori nu, dincolo de represiunea din Rusia, adeziunea la putinism își are izvoarele într-o viziune a măreției care continuă să fascineze.

Propaganda „rusofobiei” țintește însă și publicul occidental, scopul fiind prea puțin transparent: edulcorarea vinovăției pentru invazia Ucrainei și atrocitățile comise de armată și slăbirea sancțiunilor. Ca și alte metode folosite de aparatul de manipulare rusesc pentru a diviza unitatea occidentală, cum ar fi amenințarea nucleară sau „vinovăția” NATO, în special americană, în declanșarea „operațiunii speciale”, și aceasta a dat greș. Doar parțial însă.

Dacă înainte de război rusofobia era prezentă mai ales în țările aparținând fostului bloc comunist, în proporții mai ridicate în Polonia, țările baltice și România, după invazie procentele au crescut simțitor și în statele vestice, acelea care nu au trăit cu amenințarea Rusiei la graniță și care fie, stângiste fiind, au cochetat cu ideea „comunismul, o idee bună, dar prost aplicată”, precum Franța, fie au avut interese economice și și-au găsit justificarea în democratizarea monstrului, ca Germania.

Dacă ne uităm pe ultimul Eurobarometru, observăm că totuși diferențele de percepție se păstrează - printre statele care vor ca Ucraina să fie primită în UE, procente mici sunt în Franța (20%), Austria (23%), Germania (26%). Aceleași țări au procente mai scăzute și atunci când vine vorba despre responsabilitatea autorităților din Rusia- Franța (49%), Austria (47%), Germania (58%). Vreau să spun că în continuare atitudinea față de Rusia și Putin arată aceleași diferențe între „rusofobia” Europei Centrale și de Est și cea a vestului Europei (cu excepția Ungariei, firește, unde putinismul lui Orbán  a câștigat partida).

Acest lucru se vede cel mai bine la nivelul atitudinii liderilor. În timp ce premierul polonez spune că nu ajunge ca Ucraina să fie susținută în război, ci din Rusia „trebuie smulsă integral din rădăcină și ideologia ei monstruoasă”, Emmanuel Macron ar vrea ca ucrainenii să-i facă lui Putin concesii teritoriale, iar Rusia să nu iasă „umilită” din război. Ca și Scholz în Germania, interesul major este încheierea păcii, indiferent de prețul plătit de Ucraina, și reluarea importurilor de gaze, a afacerilor în general. Dar, mă întreb, ar fi fost posibile astfel de aranjamente cu Hitler și naziștii? Dacă binomul franco-german dorește o înțelegere cu Putin, cel anglo-saxon vrea o Rusie în genunchi, incapabilă de astfel de aventuri războinice și revizioniste. O diferență de viziune care riscă să producă falii în interiorul NATO, pe măsură ce războiul se prelungește. Marea Britanie a încheiat deja acorduri bilaterale de securitate cu Finlanda și Suedia până la aderarea propriu-zisă când intră în vigoare Articolul 5 din Tratat, în caz că lui Putin îi vine vreo altă idee războinică.

Din întregul și complicatul context nu poate fi scoasă nici ideea lui Macron cu revizuirea tratatelor UE, în esență o Europă nu cu două viteze, ci cu trei, care nu va face decât să scoată iar la iveală disensiunile și diferențele de viziune din UE. De fapt, vine în siajul a ceea ce a afirmat același Macron că Ucrainei îi va lua „zece ani”, cel puțin, până să adere la UE, motiv pentru care trebuie creată o așa - numită „comunitate politică europeană”, în care aspirantele- Ucraina, Georgia, Moldova- să stea pe bară și să asculte discursuri frumoase despre principii și valori europene. Momentul aruncării în piață a unei astfel de polemici este cum nu se poate mai prost, practic un cadou pentru Putin.

Un pericol real al conflictului este ca Rusia să revină după război la masa europeană, iar Putin să fie perceput din nou drept partener de dialog. Mai exact, în numele păcii, al stabilității, al (ne)umilirii Rusiei, așa cum s-a întâmplat cu Germania după Tratatul de la Versailles (acesta este argumentul francez) și, evident, în numele gazului și al altor afaceri, să fie privite cu indulgență ororile, barbarismele și crimele de război comise în Ucraina. Aceasta ar fi, de fapt, marea victorie a lui Putin. Pe care mizează în continuare. Sub flamura franco-germană, acest lucru este foarte posibil. Dar, noroc cu anglo-saxonii. Ca și în Al Doilea Război Mondial, de altfel. //