Rocada mică și soarta unor alegeri fără miză

Am intrat în an electoral, în 2023 se bat în cuie strategiile pentru cele patru rânduri de alegeri de anul viitor. Cea mai importantă e, desigur, rocada. Una mică, doar premierul, sau una mare, și cu miniștrii-cheie – Finanțe, Transporturi, Justiție, Fonduri Europene, plus secretarul general al guvernului? Sau, poate, rocada va fi pusă între paranteze, în urma calculelor electorale?

Teoretic, lui Ciucă i-ar conveni să rămână premier, altfel își va pierde puterea în partid, și așa destul de șubredă, din cauză că mulți liberali nu îl văd, pe bună dreptate, drept candidat cu șanse la prezidențiale. Or, fără un succes la alegerile prezidențiale, liberalii au șanse să fie îngropați definitiv de PSD. Marele atu al „dreptei” a fost că mereu, în pofida slăbiciunii partidelor (PNȚ, PD, PNL), a avut întotdeauna președintele, ceea ce a putut reseta jocul în favoarea ei. Să ne amintim de „soluția imorală” a lui Băsescu, de episodul aducerii guvernului Cioloș la putere sau de actuala coaliție moșită de Iohannis.

Rocada, chiar și cea mică, ar putea fi sacrificată, în bună înțelegere Iohannis-Ciucă-Ciolacu, pe altarul stabilității în vreme de război. Ideea ar fi aceeași: un militar, chiar dacă unul care pare ieșit din școlile sovietice, inspiră încrederea unui proaspăt recrut și are carisma unui calorifer, e mai bun decât un civil. Adevărat, căci nici civilii din politică nu sunt mai breji. Chiar și rămânând premier, Ciucă tot nu va deveni un prezidențiabil, dar măcar s-ar evita declanșarea luptei pentru putere în PNL, una care reușește să scoată la lumina zilei toți demonii partidului. I-am văzut în acțiune în cele două crize pentru conducerea partidului. Asta nu înseamnă însă că luptele interne vor putea fi evitate – căutarea unui prezidențiabil cu șanse este obligatorie pentru PNL.

Din punct de vedere politic însă, pentru partid păstrarea funcției de premier ar putea fi o capcană mortală într-o perioadă electorală. Uzura la guvernare este deja evidentă, iar decontarea nereușitelor și a nemulțumirilor (nu puține la număr) populației va fi aproape exclusivă. Inflația e mare, facturile își arată colții, deși iarna a fost până acum blândă, riscul de recesiune, așa cum avertizează Comisia Europeană, e mare și așteptările electoratului au fost ridicate cam prea sus. Viitorul nu sună bine și PNL știe asta.

O știu însă și PSD, Marcel Ciolacu și adversarii lui. Dacă va prelua postul de premier, cel care va deconta va fi el. De ce ar face-o? Pentru a îmbunătăți accesul partidului la bani și pentru a crește puterea de negociere cu primarii adversarilor politici – e răspunsul scurt. Ca întotdeauna, soarta parlamentarelor se joacă la locale și, chiar dacă nu-l prea trage ața, Ciolacu este împins spre funcția de premier de baroni și activul de partid din teritoriu, cărora li s-a promis rocada drept recompensă la cedarea de la formarea guvernului Ciucă. Dar Ciolacu va avea nevoie de multă abilitate pentru a împacheta o eventuală renunțare.

Spre deosebire de situația din PNL, soarta lui Ciolacu nu depinde nici de obținerea prim-ministeriatului cu un an înaintea alegerilor și nici de postura de prezidențiabil. De altfel, a și spus că nu vrea să fie președinte, știu și el, și partidul că nu are calități de „locomotivă”, iar partidul are nevoie ca de aer de una, dacă vrea Cotroceniul. Și îl vrea, pentru că de data aceasta astrele se aliniază în favoarea PSD. Iar PSD, spre deosebire de PNL, are o plajă mai largă de a obține un prezidențiabil cu oarecare notorietate, cu sau fără legături directe cu partidul, dacă ne gândim doar la Mircea Geoană sau la Ioan Aurel Pop. Dar mai sunt mulți alții.

Din alt punct de vedere, ar putea fi prima campanie în care să lipsească miza ideologică sau chiar „răul cel mai mic”. Toate campaniile de până acum au avut în miezul lor un conflict între principalele partide: anticomunismul, corupția, justiția, „ciuma roșie” etc. Ele au dus la mobilizarea așa-zisului electorat de dreapta, de fapt unul anti-PSD, și, într-o măsură, au mobilizat prin ricoșeu și electoratul social-democrat. Care va fi însă conflictul în 2024, după patru ani de alianță și bună înțelegere la guvernare între PSD și PNL? Ce ar putea să-și reproșeze cele două partide? Eventual doar chestii punctuale – pensii, salarii, Schengen, dar toate au fost până la urmă mișcări comune. Dacă PSD nu are interesul să tulbure apele, PNL are nevoie de conflict pentru a-și mobiliza electoratul și a-și crește scorul. Parte a electoratului liberal nu va ierta guvernarea alături de adversarul tradițional al partidului și ar putea sta acasă dacă nu va exista o scânteie mobilizatoare. Nici nu prea are alternativă, USR băltind în suc propriu. Răul cel mai mic rămâne și el bine camuflat.

Cele două partide sunt „condamnate” să guverneze împreună și următorul ciclu electoral, așa că nu-și vor bate prea tare capul să se atace între ele. Dacă PNL scoate undeva în jur de 20% nu are de ce să-și facă probleme – va fi la guvernare și din 2024 încolo. Nu își dorește mai mult, vremea marilor ambiții și idei reformatoare a trecut. Așa că PSD, care are certitudinea că va obține prim-ministrul după alegeri și, dacă joacă bine, chiar și președintele, este interesat ca PNL să se mențină în cote rezonabile pentru că nu are altă alternativă de aliat la guvernare.

Ambele partide au ca obiectiv reproducerea actualei construcții politice, care s-a dovedit „reciproc avantajoasă”. În funcție de acest tip de analiză se va decide și rocada. Dacă PSD ajunge la concluzia că ea ar fi prea dezavantajoasă pentru PNL, care s-ar eroda sau ar declanșa lupte interne, nu-l costă nimic să renunțe. Poate fi generos, căci nu are mare lucru de pierdut, ba din contra. //