Rolul și norocul lui Traian Băsescu

Ce va face Traian Băsescu în continuare? Care vor fi evoluția sa și rolul pe care decide să-l asume? Fără îndoială, fostul președinte va mai juca un rol, cred și sper, complet diferit de predecesorii săi.

Dacă din cei 10 ani de mandat l-am putea șterge pe ultimul și dacă am putea extrage din restul slăbiciunile politicianului și ale omului, Traian Băsescu ar ocupa un „loc de cinste“ în cartea de is­to­rie, drept singurul bărbat de stat din perioada pos­t­re­voluționară. N-o putem în­să face. Pentru noi, con­tem­poranii, e poate prea cu­rând. Putem doar spune fără să greșim că bilanțul general se termină mai de­grabă pe plus. Dar asta prin­tr-un extraordinar no­roc: rezultatul alegerilor din 16 noiembrie. Fără „revoluția de la urne“, cu o victorie a lui Ponta și a PSD, lucrurile ar fi stat complet diferit, iar ultimul mandat al lui Băsescu ar fi fost judecat mult mai aspru. Chiar și lucrurile importante pe ca­re le-a făcut ca președinte ar fi fost re­eva­luate, cel puțin pe termen scurt, sub greu­tatea dezamăgirii și a furiei, căci, fără dis­cuție, parte din responsabilitate i-ar fi re­venit. Ar fi rămas atunci în seama istoriei, care operează cu alte unități de măsură, să judece și să rețină reformele fun­da­men­tale pe care le-a produs Traian Băsescu în câ­teva instituții-cheie ale statului, dar mai ales ireversibilitatea lor în condițiile unei dominații pesediste. Așa însă, cu ușu­rarea celor pe care rafala de mitralieră i-a ratat la centimetru, entuziaști și cam re­laxați, putem încerca să fim nu doar obiec­tivi, ci și generoși. Putem și noi con­sem­na, asemenea istoriei, doar evenimentele mari, cele care vor rămâne să definească mandatele lui Traian Băsescu. În primul și în primul rând, independența justiției, eli­berarea ei de sub control politic, fapt fără de tăgadă, pe care doar ticăloșia ad­ver­sa­rilor îl poate nega, din mo­ment ce, iată, DNA nu s-a oprit nici măcar în fața fa­miliei și a apropiaților săi. Mai e vorba de orientarea fermă a României spre Vest, de parteneriatul strategic cu Statele Unite, de con­secvența în relațiile cu UE, de condamnarea co­mu­nis­mului, predarea și dese­cre­tizarea arhivelor Securității, de curajul măsurilor impopulare luate în complicatul moment de criză economică sau de lupta cu oligarhii care voiau să se înstăpânească peste țară. Unele i-au atras ura înverșunată a celor atacați, i-au știrbit popularitatea și erau să-l coste mandatul, altele i-au adus recunoaștere inter­na­țio­na­lă, sprijinul zonei active din societate și al unor intelectuali. Indiferent pe ce parte a baricadei am fost mulți dintre noi, cred că s-ar cuveni să-i mulțumim. Chiar și duș­manii săi ar trebui să admită că Traian Bă­sescu a fost un președinte curajos, vi­zio­nar și atipic. Deja 30% dintre români îl con­sideră pe bună dreptate cel mai bun dintre cei trei președinți postrevoluționari. Asta și pentru că totul e bine când se ter­mină cu bine.

În linii mari, cam atât ar fi. O analiză aten­tă și obiectivă a celor 10 ani se va impune (revista 22 o va face la începutul anului vi­i­­tor), fie și pentru simplul motiv că ur­mă­ri­le „epocii Băsescu“, cu mutațiile și re­for­mele ei, cu bunele și relele ei, mar­chea­ză pro­fund anii următori. Schimbările im­portante produse, în special cele din jus­ti­ție, trebuie în continuare vegheate și apă­ra­te, unele - stilistica publică, de exemplu - trebuie evitate, altele, cum ar fi zonele de eșec - educație, sănătate, administrație, cla­sa politică - trebuie regândite și re­luate.

Se vorbește insistent, uneori prea exu­be­rant, alteori patetic și ipocrit, despre sem­nificația votului de la alegeri, despre me­sajul transmis și măsura în care el a fost sau nu înțeles de noi toți, de politicieni în principal. Ce a înțeles însă Traian Băsescu din cele întâmplate? Nu știm, dar ne vom lămuri în funcție de evoluția sa ulterioară și de rolul pe care decide să-l asume. Pen­tru că, fără îndoială, fostul președinte va mai juca un rol, cred și sper, complet di­ferit de predecesorii săi. Traiectoriile ace­s­tora au fost fundamental diferite. Ion Ili­escu nu a renunțat la politică, a continuat să fie parte din toate deciziile importante ale PSD, un bastion în interiorul par­ti­du­lui – vedem că și acum, după atâta vreme, s-a încercat transformarea lui în țap is­pă­șitor pentru pierderea alegerilor pe ches­tie de comunism. Iliescu nu a fost ni­cio­da­tă un înfrânt, iar asta i-a marcat des­ti­nul ulterior. A rămas consecvent cu el în­suși, nu a dat noi motive de dezamăgire, pen­tru că nici nu existau așteptări. Spre deo­sebire de Emil Constantinescu. Re­tra­gerea acestuia din politică într-un mo­ment ne­fericit a semănat cu o trădare, s-a au­to­de­clarat înfrânt, ceea ce oricum cla­mau mulți dintre susținătorii săi deza­mă­giți, care l-au și părăsit de altfel încă din timpul man­da­tului. Ranchiunos, nu s-a pu­tut ridica la înălțimea poziției nici mă­car după. Mult mai important însă e că și-a trădat prin­ci­piile și crezul, ceea ce Iliescu nu a făcut, ajungând nu doar să pactizeze cu ad­ver­sarii ideologici, ba chiar să sus­țină de­ra­pa­jele antidemocratice și îm­po­tri­va statului de drept, ca în 2012. Un destin trist.

Ce va face Traian Băsescu? Va reuși să iasă din groapa în care s-a afundat în ultimul an, când a dat senzația că este dispus să sa­crifice mult din ceea ce a construit, in­clusiv o serie de principii, pentru ambițiile unui personaj pe care, spre stupefacția multora, a pus toate cărțile? Va înțelege că rezultatul din alegeri îi impune și lui o autoregândire, o repoziționare în raport de „moștenirea băsistă“? Chiar dacă spre final a rămas aproape singur - până și sus­ținătorii săi nu mai reușeau să separe slă­biciunile și greșelile politicianului de ac­țiu­nile corecte ale șefului de stat -, mai ni­meni nu s-a dezis totuși de el, așa cum s-a întâmplat cu Emil Constantinescu. După 10 ani, pe fondul unei oboseli generalizate și față de „stilul Băsescu“, încă există aș­tep­tări în ce-l privește. Nu în ultimul rând, să-și găsească un rol din care să de­mons­treze că a asumat semnificația votului din 16 noiembrie și norocul care l-a lovit.