Alternative

Pe măsură ce se află mai multe în legătură cu erorile serviciilor de informații și ale po­lițiilor din diferite țări europene în pre­venirea unor atacuri teroriste, precum cel de la Bruxelles (aflăm, din păcate, prea puțin despre succese), o întrebare se pu­ne imediat, la care cetățenii diferitelor state europene vor trebui să răspundă: cât de puternice vrem să fa­cem aceste servicii și aceste poliții? Iar dacă suntem de acord că trebuie să le fa­cem mai puternice și mai efi­ciente decât sunt, ur­mea­ză niște consecințe pe care va trebui să le asu­măm. Suntem oare pregătiți?

De exemplu, se vorbește despre coo­pe­ra­rea nesatisfăcătoare a serviciilor secrete na­ționale. Cooperarea nesatisfăcătoare nu este însă un accident: într-adevăr, ser­vi­cii­le secrete au rămas o prerogativă a su­veranității naționale a statelor UE, păzită deocamdată cu gelozie. Mi se pare evident că o „punere în comun“ a securității eu­ro­pene ar fi o lovitură decisivă dată pre­ro­gativelor de suveranitate ale statului-na­țiune. Dar sunt cetățenii Europei dispuși să admită abandonarea acestei decisive for­me de suveranitate națională sub o for­mă instituțională sau o alta? Iar asta într-un moment când populiștii de mai pre­tu­tin­deni susțin resuscitarea națiunilor, aban­donul monedei unice, ieșirea din UE ori chiar demantelarea UE? Problemele de se­curitate devenind azi globale și trans­fron­taliere, e limpede că o mică națiune eu­ro­peană (și toate națiunile europene sunt „mici“ în fond, nu doar Belgia) nu se poa­te apăra eficient de un fenomen global, pre­cum terorismul islamic, decât într-o uni­tate tot mai puternică cu ceilalți par­te­neri. Nu devin „Statele Unite ale Europei“ nu doar un deziderat ori o utopie, ci o necesitate, după cele întâmplate la Paris și Bruxelles în ultimul an?

Dar cetățenii Europei tre­buie să mai răspundă și la alte întrebări pe care, ipo­criți adesea, politicienii evi­tă să le pună direct și în clar:

- Sunt, de exemplu, ei, ce­tățenii, dispuși să confere polițiilor drepturi speciale: percheziții fără mandat (ca în Franța acum, sub starea de urgență), ascultarea pe scară largă a convorbirilor telefonice și, mai ales, un anume control asupra sa­cro­sanctului Internet – locul tuturor liber­tă­ților și defulărilor? Ceea ce fac chinezii, rușii sau turcii pe scară mare, ceea ce se întâmplă parțial și în SUA (cazul NSA) este acceptabil și pentru europeni, care se mândresc cu libertățile lor și cu respectul drepturilor omului și i-au criticat adesea pe ceilalți?

- Mai mult: vor fi europenii dispuși să per­mită polițiilor lor ca, în caz de necesitate (dar cine decide „necesitatea“, în afară de poliția însăși?), să exercite interogatorii „dure“ asupra unor deținuți (precum Sa­lah Abdeslam, supraviețuitorul atentatelor de anul trecut de la Paris)? Asta înseamnă, ca să nu ne jucăm cu cuvintele, forme de tortură. Este ceea ce au făcut sau fac ame­ricanii și israelienii, de pildă, atât de cri­ticați de mulți dintre europeni.

- Și fiindcă veni vorba despre israelieni: vor accepta europenii să exercite presiuni eventual asupra familiilor celor arestați pen­tru terorism, mergându-se până la ex­pulzarea lor din locuințe sau din anumite cartiere? Asemenea pedepse colective s-au dovedit eficace în teritoriile palestiniene. Sunt dispuși europenii să le accepte și pen­tru cartiere precum Molenbeek din Bru­xelles?

Asemenea măsuri dure devin aproape obli­gatorii, în condițiile în care vorbim cu se­ri­ozitate despre un „război împotriva ISIS“. Se admite că războiul cere măsuri ca­re restrâng libertățile constituționale. Atâ­ta doar că, în cazul de față, nu știm cum și când se va termina războiul și mai ales cine îl va declara încheiat. Și, bi­ne­înțeles, nu știm dacă polițiile și serviciile secrete nu vor abuza și profita de re­strân­gerea garanțiilor constituționale. De fapt, ca să fim mai exacți, știm: știm sigur că, mai mult sau mai puțin, vor abuza. Așa es­te în firea lucrurilor ca puterea mai puțin controlată să nască abuzuri. Statul „Big Bro­ther“ – imens, fără frontiere, cu re­s­tric­ții limitate – e posibil la un moment dat. Dar ne convine? Și să nu ne facem ilu­zii că, fie și cu distopia intrată în viața de zi cu zi, vom avea liniște totală. Așa cum se vede, chiar regimuri manifest autoritare și cu poliții dure, precum Turcia, Egiptul, chiar Rusia, nu reușesc să evite atacurile teroriste.

Nu spun deloc că trebuie mers atât de departe. Dimpotrivă. Poate că un anume risc de securitate trebuie acceptat, deoa­re­ce mulți s-ar putea să considere că re­pre­zintă un preț prea mare pierderea sau go­lirea de conținut a unora dintre libertățile esențiale pe care s-a clădit Europa. Poate că mozaicul „micilor“ națiuni, ceva mai lax confederate, este de preferat mo­no­li­tu­lui unei federații. Poate că preferăm dis­putele și compromisurile noastre inter­mi­nabile, cu anumite riscuri de securitate, unei uniformități mai eficiente. Pe de altă parte, poate că nu „viața“ pur și simplu es­te valoarea supremă, ci, vorba lui Aris­to­tel, numai „viața bună“, adică viața îm­plinită, demnă de un om liber. Cât de mult, prin urmare, suntem dispuși să plă­tim? - aceasta-i întrebarea. Răspunsurile nu pot fi decât foarte diferite, ținând sea­ma de diversitatea oamenilor și a cir­cum­stanțelor. Iar deciziile nu vor fi simple. Dar măcar întrebarea ar trebui să ne-o pu­nem cu toții cu claritate și fără ipocrizie.