Angelism și complicitate

Spre deosebire de situația Convenției Democratice din anii ’90 și de aceea a Alianței D.A. din anii 2000, astăzi opoziția pare a fi constitutiv, nu circumstanțial, incapabilă de unire.

Andrei Cornea 06.02.2018

De același autor

 

A surprins neplăcut pe mulți faptul că, după că­de­rea Guvernului Tudose, în cadrul discuțiilor de la Co­troceni cu partidele, opoziția nu a propus un can­didat comun și, de fapt, PNL și USR nu au pro­pus nici măcar câte un candidat propriu. Chiar da­că acesta n-ar fi fost nominalizat de președinte, de­oarece nu avea cum să răstoarne actuala ma­jo­ri­tate, gestul în sine ar fi avut o importantă sem­ni­ficație simbolică. Ar fi prevestit o alianță pre­elec­to­rală a opoziției (PNL, USR și PMP) și posi­bi­li­ta­tea unei platforme comune. Ar fi crescut șansele opo­ziției la viitoarele alegeri sau în cazul, pro­ba­bil, al unei noi crize guvernamentale, dar i-ar fi cres­cut autoritatea și influența în conflictele poli­ti­ce actuale. În orice caz, gestul ar fi demonstrat ie­șirea din pasivitate (PNL) și negativism (USR). Tre­bu­ie observat aici că experiența din 1996 și din 2004 arată că PSD nu poate fi învins în alegeri par­la­mentare decât de o coaliție preelectorală, chiar da­că – așa cum s-a întâmplat în 2004 – postelec­to­ral se mai pot adăuga formațiuni politice.

 

Evidența acestei situații – legată de structura elec­to­ratului românesc – face ca refuzul opoziției de a face propuneri să sugereze că PNL și USR în fapt și în mod neexplicit nu-și doresc ajungerea la pu­te­re. Poate să pară absurd ceea ce zic, dat fiind că menirea unui partid politic este să caute să ajungă la putere și astfel să-și realizeze programul politic. Și, totuși, cred că aceasta este situația.

 

PNL, incapabil de o adevărată unificare internă și ob­sedat, pe de o parte, de concurența cu USR, de atrac­­ția care ar reprezenta-o pentru foștii PDL-iști PMP-ul lui Traian Băsescu, dar și de tentația unor vechi PNL-iști de a sări în barca ALDE-ului lui Tă­riceanu, pare încremenit în pasivitate. Preferă să men­țină ceea ce are – primari, consilieri, par­la­men­tari –, să condamne din când în când, fără en­tu­ziasm, politicile pesediste și să aștepte să mai câș­tige câteva procente la viitoarele alegeri din cau­za relei guvernări a adversarului. Alianța de ani buni cu PSD (chiar și înaintea USL) a lăsat ur­me adânci în partid și mulți o regretă. A desemna un candidat la funcția de prim-ministru ar putea strica echilibrul fragil de putere dintre aripile par­ti­dului, iar a accepta o platformă comună cu ce­le­lal­te două partide din opoziție ar fi văzută de mulți liberali drept o colaborare cu inamici mai primejdioși decât PSD. Pe scurt, PNL se complace în pasivitate, care, nu o dată, aduce bine a cola­bo­ra­re tacită cu PSD și ALDE.

 

Nici USR, de partea sa, nu pare a avea nici cea mai mică dorință de o alianță preelectorală – ceea ce în­seamnă că acest partid nu-și dorește de fapt pu­te­rea. Fără îndoială, partidul s-a activat odată cu no­ua conducere, a dus o meritorie și mediatic uti­lă lup­tă de gherilă în parlament pentru întâr­zie­rea vo­tării legilor justiției. Dar USR practică deocamdată „angelismul“ politic și crede că electoratul său (în bună parte acesta s-a suprapus cu manifestanții #rezist) susține această ati­tu­dine. S-ar putea să aibă dreptate. În esen­ță, USR se vrea o „mișcare“ postideologică mai curând decât un partid clasic: mili­tea­ză pentru o bună guvernare și o relație co­rec­tă a puterii cu societatea, la modul ge­neral. E proeuropean și critic vehement al atitudinii PSD-ALDE față de justiție. Foar­te bine. Pe de altă parte, însă, USR se te­me de „înregimentare“ în politică, se te­me să nu devină un „partid“ precum ce­lelalte; de aceea, vede încă în alianțe o is­pită diabolică și crede probabil că, numai șicanând PSD și guvernarea, își poate rea­liza aspirațiile, demonstrând totodată că e „altceva“ decât partidele „vechi“. Evi­dent, se înșală și el, și partea din elec­to­ra­tul său care crede asta: politica înseamnă și alianțe, și luptă pentru putere și mai ales pentru accesul la guvernare. În­seam­nă, vorba lui Carl Schmitt, să „faci dis­tinc­ția dintre dușman și prieten“. Nu-i în­jositor să guvernezi, ci să guvernezi in­competent și mai ales în interesul unor ma­fii. Marea și utila diferență nu este în­tre politică și „antipolitică“, ci între po­li­tică în interes general și politică în interes propriu și de grup. Radicalismul „an­ti­po­litic“, chiar dacă el rămâne civic, de­mo­cra­tic și proeuropean, e o eroare. Și nu nu­mai că el limitează posibilitatea părții mai ac­tive și mai instruite a societății de a avea un cuvânt important în guvernarea ță­rii, dar și, în mod practic, oferă PSD-ului un nesperat ajutor.

 

Așadar, spre deosebire de situația Con­ven­ției Democratice din anii ’90 și de aceea a Alianței D.A. din anii 2000, astăzi opoziția pare a fi constitutiv, nu circumstanțial, in­ca­pabilă de unire. Vreau să spun că, dacă vechile alianțe erau divizate de rivalități între lideri și conflicte ideologice și de in­te­rese circumstanțiale, ele au avut în co­mun, totuși, măcar ambiția și dorința de a guverna în numele interesului public, de dragul cărora s-au unit. Și au avut și lideri capabili să accepte compromisuri – de la Corneliu Coposu la Valeriu Stoica și Traian Băsescu. Astăzi, cu excepția poate a mi­cu­lui PMP, opoziția nu dă semne că mai vrea să guverneze: unii se complac într-un blat discret cu PSD, alții cred că se mânjesc in­trând pe un teren mocirlos. Sigur, PNL mi-ar putea răspunde că pasivitatea sa e con­diționată de „angelismul“ USR, așa cum și acesta ar putea obiecta la critica mea că nu se poate alia cu un partid care nu a uitat încă de USL. Dar asemenea ex­plicații n-ar justifica aproape nimic.

 

Mă întreb dacă, în această situație, preșe­din­tele Iohannis n-ar putea contribui la depășirea acestor falii. Poate că da, dar ar trebui măcar să încerce. Or, nu sunt deloc sigur că și dorește. Presupun că și el, ca și mulți alții, speră că PSD va cădea sau se va scinda prin propriile sale erori și riva­li­tăți interne. O opoziție unită, puternică, se argumentează, n-ar face decât să-l revi­goreze, să-i redea coeziunea în jurul lide­ru­lui. În acești termeni înțeleg și „ca­pi­tularea“ lui Iohannis înaintea lui Dragnea la numirea premierului Viorica Dăncilă. Nu-i exclus ca această cădere să aibă loc la un moment dat. Totuși, cred că Româ­nia nu va putea fi guvernată bine, chiar și fără PSD, dacă opoziția și puterea nu se vor duela cu arme și armate comparabile deopotrivă la alegeri și între alegeri. A nu lupta cu toate resursele politicii pentru pu­te­re înseamnă, de fapt, a nu merita pu­te­rea, chiar și în situația când ai ajuns, prin cine știe ce complex de împrejurări, la ea. Sunt periculoși politicienii care fac orice de dragul puterii; dar sunt periculoși și politicienii care se comportă ca și când a avea puterea e echivalent cu o indignitate. Platon spunea că oamenii buni se simt obli­gați în anumite circumstanțe să ia pu­te­rea, de teamă să n-o lase pe seama celor răi. Dar dacă ei nu fac nimic din ceea ce i-ar aduce cât mai aproape de putere în­seam­nă nu numai că nu sunt buni po­li­ti­ci­eni, ci și, pur și simplu, că nu sunt buni.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22