Dezastrul Tudorel

Continui să cred că planul de bază al PSD-ALDE era și rămâne suspendarea președintelui Iohannis, dacă acesta refuză să o revoce pe șefa DNA. Obi­ectivul ar fi ca în timpul interimatului de o lună asigurat de C. Popescu-Tăriceanu să fie schimbați procurorii șefi și să fie promulgate acele mo­di­fi­cări ale legilor justiției care să-i salveze de în­chi­soare pe „penali“. Este adevărat că în ultimele zi­le unii lideri ai PSD au declarat că n-au de gând să încerce o suspendare, chiar în condițiile unui re­fuz, dar ar fi o naivitate să-i credem.

Unii însă s-ar putea să-i creadă și aceștia sunt li­derii europeni (mai ales cei din GRECO și din con­ducerea Uniunii Europene). Aici e problema. Pu­te­rea de la București se teme (și experiența du­re­roa­să a anului 2012 n-a fost uitată) că o sus­pendare a președintelui Iohannis ar putea fi tra­ta­tă foarte sever de la Bruxelles și din celelalte ca­pi­tale europene importante și, bineînțeles, și de la Washington. Deoarece România este „sub MCV“ și MCV-ul e parte a tratatului de aderare la UE, România e într-o situație mult mai fragilă decât Un­garia și Polonia. Ea ar putea fi acuzată de în­căl­care flagrantă a tratatului și pusă repede în ca­ran­tină prin represalii diplomatice, politice și eco­no­mi­ce. E ceea ce puterea de la București vrea să evite, nu în ultimul rând și deoarece mai ales în anul Centenarului și al pregătirii preluării pre­șe­dinției UE represaliile (cu consecințe economice și politice serioase) ar cădea foarte greu. Gu­ver­na­rea de la București are nevoie, de aceea, de o at­mosferă, dacă nu favorabilă, măcar nu prea ostilă în străinătate. Nu întâmplător premierul Dăncilă a cerut conducerii UE să se informeze „direct“ de la guvern, sub pretextul că informațiile alternative sunt tendențioase și neadevărate. Numai că aceas­tă cerere nu face decât să accentueze suspiciunea că guvernul român are ceva de ascuns și că, mai ales, urmărește în chip deliberat să-și înșele par­tenerii europeni.

Planul ar fi, cred, să se susțină că raportul minis­tru­lui Justiției, demonstrând fără echivoc abuzuri grave din partea DNA la adresa drepturilor și liber­tă­ților omului, ar trebui acceptat de președinte, ca­re să o revoce pe șefa DNA. Iar dacă acesta to­tuși n-o face, el devine complice la respectivele abu­zuri. Cum ar putea atunci liderii europeni să susțină un astfel de președinte? Iar dacă măcar ar fi neutri sau numai vag critici, tot ar fi o realizare. Liderii PSD-ALDE mizează, desigur, și pe pro­ble­mele complicate ale Europei din acest moment: imigranții, sentimentele naționaliste în creștere, populismul, revizionismul Rusiei, consecințele Brexit-ului. Europa, în ansamblu, nu-i în cea mai bună formă a sa: de ce și-ar mai complica ea viața cu DNA-ul din România?

După părerea mea, planul a suferit două lovituri ma­jore. Prima – anul trecut – când toată lumea a pu­tut vedea că DNA și acțiunile sale sunt sus­țin­u­te de o parte importantă a populației, care se poa­te mobiliza în stradă, cu sutele de mii, în toate orașele mari ale țării, dar și în multe orașe medii și mici. Strada nu poate schimba sin­gură lucrurile, dar a câștigat războiul mediatic în opinia publică europeană, iar credibilitatea guvernării de la București (cu cei trei prim-miniștri schimbați într-un an) a căzut la cote extrem de joase.

A doua lovitură a primit-o planul coaliției chiar prin raportul ministrului Justiției de săp­tămâna trecută. Este clar în acest mo­ment că președintele Iohannis are motive temeinice să nu accepte propunerea d-lui Tudorel Toader de revocare a d-nei Kö­ve­si. Și, dincolo de orice considerente poli­ti­ce, e sigur deja că raportul d-lui Toader nu-i va convinge decât fie pe cei deja con­vinși (din PSD-ALDE și susținătorii lor), fie pe cei care s-au apucat să le cânte în strună, precum Alina Mungiu-Pippidi, cu al său catastrofal „e un raport bun“. Sub raport mediatic mai întâi, prestația lui Tu­dorel Toader (sosită la o săptămână de la prestația admirabilă a d-nei Kövesi) a fost un dezastru: aroganță, infatuare, re­fu­zul dialogului cu presa, ridicol chiar. Sub raportul conținutului, raportul este un amestec de acuzații nedovedite, de de­con­textualizări, de suprainterpretări, de uti­li­zare tendențioasă a unor materiale con­fi­dențiale, la care s-a mai adăugat și acu­zația de tip național-comunist, de „afec­ta­re iremediabilă a imaginii“ țării prin in­terviuri în presa internațională. Chiar și acolo unde se pot reține anumite acuzații obiective – încălcarea unor decizii ale CCR (de exemplu, anchetarea OUG 13), con­tex­tul politic e de așa natură, încât a o de­mite pe d-na Kövesi din aceste motive ar însemna să te opui sutelor de mii de oa­meni care au demonstrat zi de zi îm­po­triva OUG 13 (și a milioanelor care i-au sus­ținut). Ce vreau să spun este că e foar­te greu de folosit raportul lui Tudorel Toa­der pentru a-l presa pe președinte și pen­tru a convinge UE că liderii PSD-ALDE sunt luptători pentru drepturile omului și pentru democrație.

Opinia mea este că liderii PSD-ALDE s-au autoiluzionat, crezând ei înșiși în pro­pa­ganda Antenei 3 și a RTV. S-au lăsat orbiți de frica și de ura față de d-na Kövesi și, de la un punct, s-au încrezut fără limite în prestigiul academic și profesional al lui Tudorel Toader. Acest prestigiu s-a des­tră­mat brusc săptămâna trecută. Omul s-a dovedit nu numai narcisist (și-a început lungul discurs prin a-și rezuma cariera profesională), arogant (refuzând dialogul), ci și un mizerabil comunicator și un pro­fe­sionist cel puțin de rea-credință. Criticile aspre ale unor juriști, ale unor magistrați, ale unor colegi ai d-lui Toader, scrisoarea de susținere a șefei lor din partea ma­jo­ri­tă­ții procurorilor DNA indică acest fapt. Dar proporția dezastrului e indicată cel mai bine de tăcerea (neobișnuită pentru ei) a lui Dragnea și Tăriceanu de la sfârșitul săp­tămânii trecute. Și-au dat seama, pesem­ne, că au pierdut.

Și atunci ce vor face? Vor abandona, pur și simplu, planul, așteptând până la anul, când d-na Kövesi își încheie al doilea și ul­timul mandat? Până atunci însă, probabil că unii dintre ei vor merge la închisoare. Sau vor continua să spere că practica du­blului discurs și câteva articole plătite în publicații din străinătate vor determina o reorientare a guvernelor occidentale și a Co­misiei UE în favoarea lor? Slabă spe­ranță, dar noi trebuie să fim vigilenți și să-i avertizăm în continuare pe toți cei care țin cu România, și nu cu vremelnica și trista ei guvernare că planul n-a fost aban­donat. Iar asta o vom face chiar dacă nu vor lipsi nici în cazul nostru și al mul­tor altora acuzațiile de „afectare ireme­dia­bilă a imaginii României“.