DNA - o victorie a continuității

Rezultatele DNA sunt spectaculoase prin eficiență, mai ales că vin pe fondul dezordinii instituționale, al incompetenței și discontinuităților politicilor din mai toate domeniile publice.

„E un coșmar ceea ce se întâmplă“, a spus recent un pesedist despre acțiunile DNA. „În ritmul ăsta o să rămânem fără gu­vern, fără primari, fără parlament.“ După care a adăugat, drept scuză sui generis: „es­te în gena poporului român să ajute pe cineva“. Nu a specificat că „ajutorul“ res­pec­tiv se dă de obicei în schimbul unor șpăgi de zeci sau sute de mii de euro.

Pentru unii este, deci, un coșmar; pentru al­ții un fel de miracol; pentru alții o cons­pi­ra­ție, pentru foarte mulți un spectacol. Ori­cum, destui se arată încurcați când în­cearcă să-și explice aceste rețineri, arestări, con­dam­nări în trombă ale unor miniștri, par­la­men­tari, primari, oameni de afaceri – pe scurt, ale vârfurilor elitei politice care a condus țara din 1990. Așa ceva nu s-a mai văzut în România de când curge apă pe Du­năre!

Ceva rar este aici, dar nu-i nici un miracol, nici o conspirație. Avem de-a face cu o si­tuație care, adevărat, nu ne este prea ca­racteristică, ba am zice că mai curând con­trariul ei „ne este în gene“ și totuși, iată, printr-un concurs fericit de împrejurări, s-a întâmplat: continuitatea timp de zece ani. Sună plat, banal, nu-i așa? Și totuși, cred că ea, continuitatea, a fost esențială în ob­ți­nerea actualelor succese în anticorupție.

La noi, starea obișnuită, „în gene“, o re­pre­zintă nimicirea construcțiilor instituționale ridicate de o fostă conducere, de un fost ad­versar, chiar dacă s-au obținut rezultate foar­te bune sau măcar promițătoare. Ba mai ales dacă s-au obținut astfel de re­zultate, pofta distrugerii actelor pre­de­ce­so­rului se amplifică! Exemplu: soarta ICR du­pă demiterea echipei lui H.-R. Patapievici, în 2012. Un alt exemplu, mai amplu – soar­ta educației: Daniel Funeriu a încercat ceva promițător, care apoi a fost demolat bucată cu bucată pe parcursul a doi ani și ju­mă­tate, de unde haosul actual și lipsa per­for­man­țelor din educație. Lipsa de con­ti­nui­ta­te între politicile guvernelor, ba uneori chiar și între politicile aceluiași guvern se ve­de pretutindeni, iar, în ultimul rând, foar­te bine în politica fiscală: mereu schim­băm regulile de impozitare și taxare. Creăm un nou cadru, imediat îl amendăm, îl câr­pim. Cade guvernul, denunțăm „greaua moș­tenire“, după care o luăm de la înc­e­put. Sun­tem într-o perpetuă „reformă“, de­oa­rece „reformăm“ chiar și ceea ce s-a făcut bi­ne cu un an în urmă.

Ei bine, în domeniul justiției în ge­neral și al DNA în particular, nu a fost așa. În mod excepțional, aici am avut continuitate: Kövesi a continuat și per­fecționat ceea ce începuse Morar, ca­re, la rândul lui, construise o ins­ti­tu­ție solidă pe linia imprimată de Ma­co­vei. Acumulările nu au mai fost pier­du­te, experiența, odată câștigată, a fost inclusă în filosofia instituțională, selecția personalului s-a făcut mereu în aceeași direcție, și nu inversând-o la fiecare an. Cadrul juridic a fost fa­vorabil, noile coduri oferind mai mul­te posibilități de acțiune. În sfârșit și foa­rte important, s-a reușit evitarea dis­trugerii realizărilor deja obținute prin schimbarea legilor DNA, prin le­gea aministiei și a grațierii, atât de dorite de politicienii cu dosare penale. Se poate constata că există deja și o con­tinuitate și la nivelul președinților: Traian Băsescu a lăsat DNA să func­ționeze liber (nu avem niciun motiv azi să credem contrariul), iar Klaus Io­hannis face acum același lucru benefic – nu face nimic! Fără îndoială: știm cât a contat în ecuație susținerea UE, a Statelor Unite, MCV. Dar a fost esen­țială și alegerea neașteptată a lui Io­hannis: cu Ponta președinte, probabil că am fi fost martorii unei soluții de con­tinuitate.

Rezultatele sunt într-adevăr spec­ta­cu­loase prin eficiență, mai ales că vin pe fondul dezordinii instituționale, al in­competenței și discontinuităților po­li­ticilor din mai toate domeniile pu­bli­ce. Lecția mi se pare memorabilă: exis­tă o virtute intrinsecă în preluarea lu­crurilor bune, în acumulările treptate, fie și modeste, în mersul neabătut în ace­eași direcție. Calitatea oamenilor ră­mâne importantă întotdeauna; dar chiar dacă ea este mediocră la un mo­ment dat, dar ameliorările se rea­li­zea­ză constant printr-o selecție dirijată corect, rezultatele bune, obținute prin acumulare, nu vor întârzia să apară în câțiva ani și, la un moment dat, vor de­veni impresionante. Succesul DNA, în care unii văd un fel de miracol, iar alții un coșmar, ar putea reprezenta în același timp un model și pentru alte instituții și politici publice. Nu, de­sigur, în sensul diseminării „zăn­gă­nitului de cătușe“, ci în acela al re­pe­tării și reluării acestor virtuți mo­des­te, poate, dar esențiale și de care in­vi­diile, geloziile și resentimentele ne se­pară atât de des: consecvența și con­ti­nuitatea în atingerea unui scop.