De același autor
Trăim de luni bune în plin haos legislativ, politic și administrativ: legi propuse și retrase (taxa pe „gospodărie“), legi schimbate peste noapte, măsuri contraproductive pe termen mai scurt sau ceva mai lung (cum ar fi TVA split ori suprimarea pilonului II de pensii), preconizata creștere în raport cu promisiunile, anunțată peste noapte, a impozitării angajatorilor (taxa botezată pudic „de solidaritate“). Ce să mai vorbim despre tensiunile dintre primul ministru și „partid“ (adică Liviu Dragnea), care au dus deja la schimbarea unui premier? (Și nici cu cel de-al doilea relațiile nu sunt strălucite.) Iar vina, după cei de la putere, ar purta-o „deficiențele de comunicare“, când nu o conspirație misterioasă, neapărat cu ramificații internaționale, cel mai probabil cu Soros în frunte! Sentimentul publicului – tot mai acutizat – e că politicienii (fie ei în funcții legislative ori executive), nu doar că sunt corupți, dar sunt și profund incapabili sub raport profesional.
Pe vremuri, exista percepția – nu întru totul incorectă – că pesediștii, oricât de „neocomuniști“ și de corupți ar fi fost, dispuneau totuși de specialiști, ceea ce permitea o administrație cât de cât eficientă, chiar dacă sub ceea ce ne doream. Astăzi, această percepție nu mai are nicio bază: niciodată, nici măcar în timpul improvizatei Convenții Democratice din anii ’90, România n-a fost guvernată și administrată mai haotic. Pesediștii devin nu numai „partidul corupților“, dar și partidul incompetenților. Dar incompetența nu pare a reprezenta monopolul PSD. „Elita“ politică, cu puține excepții (și acelea mai ales ale huliților „tehnocrați“), își depășește mereu propriile recorduri de incompetență și iresponsabilitate, chiar când nu e dovedită a fi și coruptă. Iar faptul se vede cel mai bine la politicienii mai tineri, în care ne pusesem cândva mari speranțe, indiferent de partidul lor.
De ce aceasta? Există șansa să avem un prim răspuns simplu: fiindcă în ultimii 15 ani politicienii români, luați in corpore, s-au recrutat în proporție crescătoare dintre cei cu studii universitare (licență, master, doctorat) tot mai precare sub raportul calității universității absolvite.
Astfel, un studiu al Ioanei Munteanu (Elita parlamentară: provocările cresc, educația scade, revista Sinteza, 40/2017) arată că „în legislatura 2008, comparativ cu legislatura 2004, s-a dublat ponderea deputaților cu diplome de licență luate de la universități private, de categoria 3, în timp ce în legislatura 2012 s-a triplat“. (Nu știm cum stau lucrurile pentru actuala legislatură, dar e verosimil că și mai rău.) De asemenea, autoarea notează că, în ceea ce privește masterul, dacă, în 2004, 50% dintre politicienii deputați aveau încă diplome emise de universități de categoria I, în 2012, acest procent s-a redus la jumătate (26,5%), fiind cu mult depășit de cei cu diplome din universități de categoria a II-a (37,2%) și a III-a - 36,3% (unde se regăsesc universitățile private, dar și numeroase universități de stat, multe dintre ele fiind universități doar cu numele). Studiul nu se ocupă de Executiv și chiar își exprimă speranța că acolo s-ar putea găsi „mai multe diplome valoroase“. Poate că da, în absolut, dar cred că tendința e și acolo de scădere abruptă, dat fiind că, cel puțin, un număr mare de miniștri sunt sau au fost parlamentari. De asemenea, studiul nu ia în calcul celebrele „academii“ (de informații, de apărare), unde a obținut titluri o parte deloc mică a „elitei“ și, desigur, nu a putut să estimeze frauda majoră în obținerea unor diplome de doctorat sau chiar de masterat – eventual chiar din partea unor universități de categoria I. Mai citez din încheierea foarte judicioasă a acestui articol: „... apare ca o tristă diferență între noi și alte state faptul că universitățile cele mai bune pierd teren în favoarea celor mai slabe în pregătirea elitei conducătoare“.
Autoarea nu vorbește totuși despre o corelație care mi se pare evidentă pe termen mai lung, de tip feedback pozitiv, între educația precară și corupție: un politician cu responsabilități de conducere, având studii de calitate inferioară, nu va promova, de obicei, oameni de excepție în funcții de execuție. E greu să te împaci cu un subordonat mai bun ca tine, mai știutor, mai cultivat sau care măcar vorbește corect limba română, spre deosebire de tine. Cum să dai dispoziții cuiva a cărui diplomă, să spunem, de doctor chiar valorează cât cuvintele înscrise pe ea, atunci când știi bine că tu ți-ai obținut diploma plagiind și că, în general, ești un impostor? Resentimentul și complexul de inferioritate îl vor determina pe politician să-i prefere pe cei inferiori lui însuși, absolvenți de școli cel puțin la fel de proaste ca a lui, dar care fie îi sunt rude, fie amante, fie au pile și care, în orice caz, cunosc bine arta slugărniciei. Față de ei nu are de ce să aibă complexe, ba chiar îi are la mână, deoarece nu prin merit și-au câștigat ei funcția. Odată aceștia din urmă ajunși în sistem, vor proceda aidoma, diseminând selecția inversă și feedback-ul pozitiv: îi vor prefera tot mai mult pe cei asemenea lor, iar corupția va avansa braț la braț cu incompetența, ocupând treptat, de sus în jos, aproape toate pozițiile.
De fapt, „elita“ noastră politică, deși, din motive de „status“, ambiționează să acumuleze diplome peste diplome, în realitate disprețuiește adevărata cultură, disprețuiește universitatea, disprețuiește până și vorbirea corectă în limba națiunii pe care pretinde emfatic că o reprezintă. Comunismul, cândva, îi privea cu suspiciune și chiar teamă pe intelectuali, dar îi stima într-un anume fel, chiar dacă pervers. (Revoluționarii – de la Marx la Lenin – fuseseră niște intelectuali, în fond!) Astăzi, lucrurile stau altfel. „Elita“ noastră „capitalistă“ îi disprețuiește, închipuindu-și totodată că are ceva mult mai bun să le opună: banii și puterea. Ceea ce nu înțelege ea este că banii și puterea, pentru a dura, trebuie administrați competent, iar competența o dau cultura autentică și profesia bine însușită, și nu orice petic de hârtie pe care, printr-o întâmplare, stă scris „universitate“.
