Incompetenții

Trăim de luni bune în plin haos legislativ, politic și administrativ: legi propuse și retrase (taxa pe „gospodărie“), legi schimbate peste noapte, mă­suri contraproductive pe termen mai scurt sau ce­va mai lung (cum ar fi TVA split ori suprimarea pilonului II de pensii), preconizata creștere în ra­port cu promisiunile, anunțată peste noapte, a im­pozitării angajatorilor (taxa botezată pudic „de solidaritate“). Ce să mai vorbim despre tensiunile dintre primul ministru și „partid“ (adică Liviu Drag­nea), care au dus deja la schimbarea unui pre­mier? (Și nici cu cel de-al doilea relațiile nu sunt stră­lucite.) Iar vina, după cei de la putere, ar purta-o „deficiențele de comunicare“, când nu o conspirație misterioasă, neapărat cu ramificații internaționale, cel mai probabil cu Soros în frun­te! Sentimentul publicului – tot mai acutizat – e că politicienii (fie ei în funcții legislative ori exe­cutive), nu doar că sunt corupți, dar sunt și pro­fund incapabili sub raport profesional.

Pe vremuri, exista percepția – nu întru totul in­corectă – că pesediștii, oricât de „neocomuniști“ și de corupți ar fi fost, dispuneau totuși de spe­cia­liști, ceea ce permitea o administrație cât de cât eficientă, chiar dacă sub ceea ce ne doream. As­tăzi, această percepție nu mai are nicio bază: ni­ciodată, nici măcar în timpul improvizatei Con­venții Democratice din anii ’90, România n-a fost guvernată și administrată mai haotic. Pesediștii de­vin nu numai „partidul corupților“, dar și par­tidul incompetenților. Dar incompetența nu pare a reprezenta monopolul PSD. „Elita“ politică, cu puține excepții (și acelea mai ales ale huliților „teh­nocrați“), își depășește mereu propriile re­cor­duri de incompetență și iresponsabilitate, chiar când nu e dovedită a fi și coruptă. Iar faptul se vede cel mai bine la politicienii mai tineri, în care ne pusesem cândva mari speranțe, indiferent de par­tidul lor.

De ce aceasta? Există șansa să avem un prim răs­puns simplu: fiindcă în ultimii 15 ani politicienii români, luați in corpore, s-au recrutat în pro­porție crescătoare dintre cei cu studii universitare (licență, master, doctorat) tot mai precare sub ra­portul calității universității absolvite.

Astfel, un studiu al Ioanei Munteanu (Elita par­lamentară: provocările cresc, educația scade, re­vista Sinteza, 40/2017) arată că „în legislatura 2008, comparativ cu legislatura 2004, s-a dublat ponderea deputaților cu diplome de licență luate de la universități private, de categoria 3, în timp ce în legislatura 2012 s-a triplat“. (Nu știm cum stau lucrurile pentru actuala legislatură, dar e ve­ro­simil că și mai rău.) De asemenea, autoarea no­tează că, în ceea ce privește masterul, dacă, în 2004, 50% dintre politicienii deputați aveau încă di­plome emise de universități de categoria I, în 2012, acest procent s-a redus la jumătate (26,5%), fiind cu mult depășit de cei cu diplome din universități de categoria a II-a (37,2%) și a III-a  - 36,3% (unde se regăsesc uni­versitățile private, dar și numeroase uni­ver­sități de stat, multe dintre ele fiind uni­versități doar cu numele). Studiul nu se ocupă de Executiv și chiar își exprimă spe­ranța că acolo s-ar putea găsi „mai multe diplome valoroase“. Poate că da, în ab­so­lut, dar cred că tendința e și acolo de scă­dere abruptă, dat fiind că, cel puțin, un număr mare de miniștri sunt sau au fost parlamentari. De asemenea, studiul nu ia în calcul celebrele „academii“ (de infor­mații, de apărare), unde a obținut titluri o parte deloc mică a „elitei“ și, desigur, nu a putut să estimeze frauda majoră în ob­ținerea unor diplome de doctorat sau chiar de masterat – eventual chiar din par­tea unor universități de categoria I. Mai citez din încheierea foarte judicioasă a aces­tui articol: „... apare ca o tristă di­ferență între noi și alte state faptul că uni­versitățile cele mai bune pierd teren în favoarea celor mai slabe în pregătirea elitei conducătoare“.

Autoarea nu vorbește totuși despre o co­relație care mi se pare evidentă pe termen mai lung, de tip feedback pozitiv, între edu­cația precară și corupție: un politician cu responsabilități de conducere, având studii de calitate inferioară, nu va pro­mo­va, de obicei, oameni de excepție în func­ții de execuție. E greu să te împaci cu un subordonat mai bun ca tine, mai știutor, mai cultivat sau care măcar vorbește co­rect limba română, spre deosebire de tine. Cum să dai dispoziții cuiva a cărui di­plo­mă, să spunem, de doctor chiar valorează cât cuvintele înscrise pe ea, atunci când știi bine că tu ți-ai obținut diploma pla­giind și că, în general, ești un impostor? Resentimentul și complexul de inferio­ri­tate îl vor determina pe politician să-i pre­fere pe cei inferiori lui însuși, absolvenți de școli cel puțin la fel de proaste ca a lui, dar care fie îi sunt rude, fie amante, fie au pile și care, în orice caz, cunosc bine arta slugărniciei. Față de ei nu are de ce să ai­bă complexe, ba chiar îi are la mână, deo­a­rece nu prin merit și-au câștigat ei func­ția. Odată aceștia din urmă ajunși în sis­tem, vor proceda aidoma, diseminând se­lecția inversă și feedback-ul pozitiv: îi vor prefera tot mai mult pe cei asemenea lor, iar corupția va avansa braț la braț cu in­com­petența, ocupând treptat, de sus în jos, aproape toate pozițiile.

De fapt, „elita“ noastră politică, deși, din mo­tive de „status“, ambiționează să acu­muleze diplome peste diplome, în realitate dis­prețuiește adevărata cultură, dis­pre­țu­iește universitatea, disprețuiește până și vorbirea corectă în limba națiunii pe care pre­tinde emfatic că o reprezintă. Co­mu­nis­mul, cândva, îi privea cu suspiciune și chiar teamă pe intelectuali, dar îi stima în­tr-un anume fel, chiar dacă pervers. (Re­vo­lu­țio­narii – de la Marx la Lenin – fu­se­seră niște intelectuali, în fond!) Astăzi, lu­crurile stau altfel. „Elita“ noastră „capi­ta­listă“ îi dis­prețuiește, închipuindu-și toto­dată că are ceva mult mai bun să le opu­nă: banii și pu­terea. Ceea ce nu înțelege ea este că banii și puterea, pentru a dura, trebuie ad­mi­nis­trați competent, iar com­pe­tența o dau cul­tura autentică și profesia bine însușită, și nu orice petic de hârtie pe care, printr-o întâmplare, stă scris „universitate“.