Iohannis - ultima redută

Există o mare coaliție anti-anticorupție, unde și-au dat mâna figuri pe care nimic nu părea să le apropie. Există un PNL mare, dar cu picioare de lut, divizat în interior. Și mai există un președinte care pare dispus să opună rezistență valului reacțiunii penalilor. Dar pare tot mai izolat. În acest caz, trebuie să-l susținem pe față, așa cum am făcut-o cândva și cu Traian Băsescu, când acesta se poziționa corect.

Cinismul și lașitatea, nu fără doze însemnate de ipocrizie, au devenit stări curente printre cei care guvernează și, în general, printre politicieni. Cam­pionul acestor zile este însă de neconfundat: Călin Popescu-Tăriceanu. Dar nici Ponta nu-i departe. Primul acționează în chip de marionetă a celui de-al doilea. Al doilea se folosește de serviciile primului, fiind atent ca el, personal, să nu pară a-și „murdări mâinile“ cu o materie tot mai rău mi­rositoare. Ambii, însoțiți de un cor de aliați mă­runți, chiar și din tabăra opoziției, precum eter­nul „dizident“ iresponsabil Ludovic Orban, ma­nipulează opinia publică, pregătind terenul pen­tru modificări ale codurilor penal și de procedură penală, eventual presând și pentru eliminarea din fruntea DNA a doamnei Kövesi și din fruntea Înaltei Curți a doamnei Stanciu.

Nu spun că achitarea de către Curtea de Apel a doamnei Mariana Rarinca, împotriva căreia d-na Stanciu făcuse plângere penală de șantaj, după șa­se luni de arest preventiv, nu pune probleme. Dar le pune justiției, în primul rând, și mai cu seamă CSM-ului. Nu câțiva politicieni jalnici care se opun justiției în parlament (vezi cazul Șova) sunt cei îndreptățiți să facă recriminări și, cu atât mai puțin, să propună soluții radicale, așa cum a pro­cedat d-l Tăriceanu.

Deocamdată, nu avem niciun motiv să credem că în procesul Rarinca s-au comis ilegalități. De ase­menea, nu există niciun indiciu că președinta Înaltei Curți a făcut presiuni de vreun fel asupra procurorilor și mai ales a judecătorilor care au admis în mai multe rânduri arestarea d-nei Ra­rinca și apoi au condamnat-o în primă instanță. În sfârșit, nu există deocamdată date statistice de niciun fel care să arate că formula „indicii re­zonabile“ din noul Cod de Procedură Penală, în baza căreia se poate dispune arestarea preventivă, a dus, statistic vorbind, la abuzuri mai multe de­cât înainte și la foloase mai puține pentru actul de justiție. Marile dosare de corupție din ultimele luni sunt departe de a se fi soldat cu soluții de­finitive, iar până atunci totul ține de speculații. Doar corupția în rândul clasei politice este o evi­dență pentru orice om trăitor în România, iar re­zultatele pozitive generale din ultimii ani ai luptei anticorupție sunt, de asemenea, o evidență pen­tru cine vrea să le vadă. Ele au fost, de altfel, con­semnate în toate rapoartele MCV.

Politicienii însă par a nu mai avea răb­dare: vor să scape degrabă de Kövesi, de Livia Stanciu, de Danileț și de încă câțiva. Vor mai ales să scape de legile ca­re le pun cătușe și le înfrânează lă­co­mia. Așa a apărut acea culme a ci­nis­mului politic – propunerea de a de­zin­crimina angajarea de către par­la­men­tari în birourile proprii a membrilor familiei. Pretext ridicol: chipurile, cea mai mare încredere o ai în familie! (Pe acest criteriu, ar fi trebuit ca d-l Io­han­­nis să-și numească soția director al SRI.) Această propunere arată clar – da­că ci­ne­va mai avea vreo îndoială – că sco­pul pentru care o mare parte dintre po­liticieni s-au făcut politicieni și fac legi a fost chivernisirea lor și a cla­nu­lui propriu, ca un fel de Na­po­le­oni de ma­hala; acum scopul lor este să de­vi­nă o castă ereditară – un fel de ari­sto­cra­ție a hoției –, astfel încât tot ce au furat timp de mulți ani să ră­mâ­nă în familie.

Și ce stă în calea lor? Opinia publică? Opi­nia publică românească se mobi­li­zează brusc o dată la câțiva ani sau de­cenii – precum pe 16 noiembrie 2014 sau în 1989. Au loc atunci revoluții, schim­bări bruște de direcții, en­tu­zi­asme de moment, mari promisiuni; apoi, totul recade în „normalitatea“ la­șității curente. Oamenii obosesc re­pe­de, apoi devin blazați și cinici.

Rămâne președintele, care s-a pro­nun­țat clar împotriva oricăror modificări ale codurilor penale. Deocamdată, pre­ședintele nu poate fi suspendat, așa cum s-a întâmplat în 2012. A trecut prea puțin timp de la alegeri și el e în­că prea popular; ar câștiga orice re­fe­rendum. Știu că, pentru mulți, dom­nul Iohannis apare prea lent, prea tă­cut, chiar ezitant. Fără îndoială că a gre­șit grav după alegeri că nu a forțat eliminarea politică a lui Victor Ponta. N-a știut să profite de uimitoarea și ma­siva sa victorie.

Acum însă nu avem altceva de făcut decât să-l încurajăm să reziste ata­cu­lui celor care - tot mai mulți, mai vo­cali și mai puternici – vor să lichideze anticorupția. Nu câștigăm nimic su­bliniindu-i până la sațietate unele ga­fe, comunicarea neinspirată, reticența de a vorbi liber în public, erorile din trecut. Nu vom avea niciun bine ce­dând ispitei de a umple Facebook-ul cu folclor anti-Iohannis. Să privim atent: există o mare coaliție anti-an­ticorupție, unde și-au dat mâna figuri pe care nimic nu părea să le apropie, precum Băsescu, Tăriceanu, Ponta, Orban, Udrea, Voiculescu. Există un PNL mare, dar cu picioare de lut, di­vizat în interior, el însuși lipsit de o conducere puternică și credibilă. Și mai există un președinte care pare dispus să opună rezistență valului re­acțiunii penalilor. Dar pare tot mai izo­lat. În acest caz, trebuie să-l susținem pe față, așa cum am făcut-o cândva și cu Traian Băsescu, când acesta se po­ziționa corect. Iar de stilistica acțiunii președintelui ar fi bine să ne preo­cu­păm mai puțin. Fapt este că pe la el pare să treacă ultima linie de re­zis­tență împotriva repetării lui 2012.