Manualul unic

Am scris acum două săptămâni despre re­fe­ren­du­mul legat de redefinirea familiei ca fiind un „sim­bol“ al derivei iliberale a regimului PSD-ALDE. Iată că avem în acest moment nu numai simbolul, ci și „lucrul în sine“ – deriva iliberală (sau chiar an­tiliberală) prin excelență, expresia cea mai de­să­vârșită a antipatiei fundamentale a puterii actuale față de libertate: propunerea de „manual unic“, scris, editat și tipărit la o instituție de stat care ar urma să fie înființată – o renăscută Editura Di­dactică și Pedagogică din era comunistă.

Ministrul Liviu Pop (care, în pofida tuturor efor­turilor sale, nu reușește să vorbească românește fără greșeli) acuză „mafia manualelor“, pentru a căuta o justificare a demersului său. Însă pe prin­cipiul că există interese financiare, neapărat ile­gitime, într-o licitație, ar trebui desființate și alte sectoare private: de exemplu, ar trebui să pro­ducem energie printr-o singură firmă de stat ori să vindem carburanți printr-un unic PECO de stat renăscut; în acest fel vom lichida „mafia ener­giei“ sau „mafia petrolului“. Vom ține astfel, nu-i așa, prețurile sub control. Mai mult, de ce să exis­te o mulțime de importatori și de exportatori pri­vați? Nu există și aici „mafii“ care fac profituri, chi­purile, ilegitime? Și, în general, de ce să nu con­trolăm totul, ca în comunism, prin firme de stat? Economia privată, capitalistă nu e, desigur, lipsită uneori de corupție și chiar de „mafii“ – mai ales când concurența nu funcționează bine și când statul, corupt, intervine prin contracte în favoarea unor clienți. Dar a propune, într-un sec­tor economic sau altul, înlocuirea economiei pri­vate de piață cu cea centralizată și de stat e o ne­bu­nie. Căci ce a produs sistemul economic co­mu­nist? Până și manualul unic al d-lui Pop va trebui s-o recunoască: penurie gravă în domeniul con­sumului și înapoiere generală. De fapt, inepția e de-a dreptul împotriva Constituției, care, la ar­ti­colul 135 (1), spune că „economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență“. Oare manualele „alternative“ nu sunt produse ale economiei de piață, bazate pe con­curență? Nu funcționează și aici libera ini­ția­tivă?

Dar să nu ne imaginăm că ideea revenirii la „ma­nualul unic“ (deocamdată nerespinsă de primul ministru și de PSD) are a face numai cu economia sau mai ales cu economia. Să fim serioși, pro­blemele economice sunt în subsidiar: PSD poate tolera foarte bine economia de piață, mai ales distorsionată prin comenzi de stat, care-i îm­bo­gă­țesc pe funcționarii corupți, ba poate tolera și alte industrii private mai „nevinovate“, pre­cum cea a laptelui sau a mobilei. În cazul nostru însă, adulmecăm prezența ideo­lo­giei: desființarea manualelor „alternative“ (dar oricum redactate după o unică pro­gramă, cum știm) înseamnă revenirea la uniformizare și la înregimentarea ideo­logică a copiilor. Las deoparte faptul că uniformizarea, în condițiile Internetului, e practic imposibilă și că manualele al­ternative neautorizate vor continua să cir­cule și să prospere (la fel ca meditațiile pri­vate). Ceea ce e important aici e să re­cu­noaștem ideea fixă a urmașului politic al PCR de a controla educația, de a permite un minimum de variație și de alternativă - de la Manualul și Editura unice, la edu­cația unică, de aici la gândirea unică și, în final, la partidul unic: parcurgerea acestor pași pare a fi visul secret al unora ca Liviu Pop sau Liviu Dragnea. Sunt curios ce va zice partenerul ALDE despre re­co­mu­ni­za­rea educației? Oare d-l Tăriceanu păs­trează un rest de liberalism autentic prin care să-și depășească oportunismul po­li­tic?

Mă adresez în final și celor care, pe de o par­te, susțin capitalismul și libertatea edu­cației, dar se arată gata să voteze pentru un unic mod de a defini familia în secolul XXI. Accept buna lor credință; dar oare ei nu văd o legătură, fie și neexplicită, între teama de diversitate la nivelul re­gle­men­tării vieții private și teama de diversitate la nivelul reglementării educației? Nu sunt ambele temeri, în fond, infuzate subteran de o ontologie arhaică pentru care Unul e Bi­nele, iar diversitatea e Răul? Ar mai tre­bui însă spus imediat ceva: în vremurile de altădată, această ontologie avea cel pu­țin măreție și frumusețe; azi, la epigonii ei guvernamentali inepți, neadaptarea la secol se conjugă numai cu incompetența și incultura.