Pesedistul englez

Există un pesedist englez. Ca și cel român, are studii elementare sau medii, trăiește, nu în Te­le­orman sau Gorj, ci în plăcutul mediu rural englez sau orașe mici sau în vechi orașe industriale din nord. Este mai curând în vârstă de peste 60 de ani, de obicei pensionar, adică dependent de sis­temul național de pensii. E conservator din fire și își ia informațiile din The Sun sau Daily Mirror, adică un fel de echivalent al Antenei 3. Acum a votat pentru Brexit, mai ales fiindcă i s-a spus în mod mincinos - și el a crezut – că străinii au nă­pădit Marea Britanie, că au furat joburile en­gle­zilor sau că stau degeaba, primind ajutoare sociale generoase de care el va fi lipsit. Cine sunt străinii? Străinii suntem, de data asta, „noi“: polonezi, ro­mâni, unguri, slovaci, bulgari – est-europeni. Nu sirieni, nu musulmani, nu africani. N-a contat. Ba e chiar mai rău decât dacă am fi fost indieni, căci atunci am fi fost considerați foști supuși ai Im­pe­riului. Într-adevăr, pesedistul englez e și patriot, aidoma celui român, și, spre deosebire de acesta, are și o anumită nostalgie a Imperiului pierdut, fiindcă, ce-i drept, a avut ce pierde. Așa că nu e nu­mai conservator și șovin, ci și frustrat. I s-a spus că, în ultimele decenii, Marea Britanie și-a pier­dut independența, că niște inși scorțoși și an­tipatici decid la Bruxelles peste capul Parla­men­tului britanic pe care îl alege el. Nu înțelege aproa­pe nimic din globalizare. Nu înțelege nimic din economia mare și din finanțe. Nu înțelege noile ra­porturi geopolitice. Ideea unei Europe federalizate cumva în cadrul Uniunii Europene îl îngrozește. De fapt, nu prea știe nimic despre Uniunea Eu­ro­peană, cu excepția faptului că de acolo vin pri­mej­dioșii străini însetați de joburi și că acolo, pe Con­tinent, conduce Germania, adică țara împotriva căreia a dus două războaie cumplite. În schimb, ține minte că a fost cu Rusia în alianță tot de două ori, așa că, pentru el, Putin nu poate fi un pericol. În general, din istorie știe numai ce i s-a spus, de mult, la școală: că Anglia a învins Spania lui Filip al II-lea, Franța lui Napoleon și Germania lui Hit­ler – pe scurt, Europa, care a încercat s-o inva­de­ze și care acum se pare că vrea să reia operațiunea prin desant bruxellez. Și mai știe că Europa asta suspectă e ajutată de cosmopoliții din Londra și de așa-numita elită politico-financiară. I se spune - și crede – că aceștia sunt autiști și nu mai aud vo­cea poporului. Iar poporul e – cum altfel – numai el! (Ceilalți 48% nu sunt niciodată poporul.)

Ca și pesedistul român, și cel englez e în general un om cumsecade, modest și agreabil. Ai vrea să-l cu­noști. (E, fără îndoială, și mult mai civilizat decât cel român.) E muncitor și responsabil. Are o mare tradiție în spate. Crede în lege și justiție. Știe că are drepturi. Are, fără îndoială, și mult bun-simț (common sense). Problema e că acest bun-simț e limitat la orizontul cunoașterii sale. Iar acesta e prea îngust pentru lumea de azi.

Nu-l poți minți în legătură cu grădina sa, cu prăvălia sa, cu automobilul său – lucruri concrete și apropiate. Dar poți să-l faci să creadă aproape orice când e vorba de economia globală, de relațiile internaționale și mai ales când e vorba de străinul care „i-a nă­pădit“ țara. Supus propagandei mincinoase a unui Nigel Farage și oportunismului unui Boris Johnson, pesedistul englez a făcut un mare rău țării sale și Eu­ropei. Fără s-o știe și fără s-o vrea.

Împotriva pesedistului – englez sau de orice naționalitate – e greu de luptat. Argumentele raționale nu func­țio­nea­ză bine la el, căci, dacă ar funcționa, n-ar mai fi pesedist. Democrația pre­tin­de să-i acorzi toate drepturile electorale. Sigur, să-i ceri părerea prin referendum e un exercițiu riscant care trebuie evitat. Dar chiar și fără re­ferendum, în alegeri, lipsa lui de ori­zont poate fi catastrofală. Demagogii și propagandiștii minciunii îl asalt­ea­ză. Inși gen Ponta, respectiv Gâdea sunt, cu chipuri diferite, omniprezenți și se răspândesc tot mai mult. Dia­bo­li­zarea străinului, a cosmopolitului, a „ca­pitalismului global“, a „Sis­te­mu­lui“ sunt pârghii ușor de folosit și la în­demână prin metafore. Statisticile pierd lupta cu frustrările personale, alimentate de câteva imagini-șoc la televizor.

Pesedistul – englez, român și de orice altă naționalitate – e de obicei un om onest și serios, care nu-și dorește de­cât să trăiască liniștit, așa cum a apu­cat, în valorile pe care le respectă și le înțelege. Ce poate fi mai firesc? Și to­tuși, e suficient să pui în acest aluat de calitate un pic de drojdie mize­ra­bilă de propagandă și de oportunism politic și ceea ce va crește va intoxica Europa și lumea.