Regele a murit, trăiască regele!

N-ar trebui să ne bucurăm prea mult că în bătălia internă din PSD, deocamdată, premierul Tudose a obținut o oarecare victorie înaintea lui Liviu Drag­nea. Sigur, faptul că liderul PSD a fost nevoit să dea înapoi, fie și tactic, acela mai ales că a trebuit să renunțe la omul său de mare încredere, Sevil Shhaideh, e o pierdere serioasă pentru el. (Cine i-a văzut chipul – opărit, desfigurat aproape – după CEx-ul de joi seara, știe că e așa.) Dar mă tem că opă­reala lui Dragnea nu înseamnă încă finalul său politic (iar juridic, lucrurile dau senzația că vor dura mult); oricum, „teleormanizarea“ admi­nis­trației și a guvernării e departe de a fi istorie.

Deocamdată, Dragnea a făcut un pas înapoi, iar Tu­dose unul înainte. Sub amenințarea pierderii gu­vernării, Executivul a învins tendința mo­nar­hică din partid – ceea ce, în sine, nu-i rău. Dar, cum spun, bucuria asistenței trebuie să rămână modestă. Căci Tudose nu-i deloc un cavaler al binelui și al onoarei, ba nici măcar nu mi se pare a avea cine știe ce curaj. Are ceva simț practic, ști­ind mai bine, din poziția executivă pe care o are, ce se poate și ce nu se poate. Dar pragmatismul său cade repede în neadevăr, ca atunci când a de­clarat că cele două doamne ministru și-au pre­zentat ele însele demisia, când s-a început ur­mărirea penală împotriva lor, dar că el le-a cerut să nu se grăbească, ci să vină „în fața partidului“. De fapt, așa cum el însuși spusese mai înainte și cum d-na Plumb a confirmat, chiar el le-a cerut demisiile, iar ele l-au refuzat.

Poate că asta, în limbajul de azi, se numește „ade­văr alternativ“. În schimb, e cu siguranță un ade­văr-adevărat că Bruxellesul s-a arătat nemulțumit de menținerea în guvern a unor miniștri urmăriți penal și că acesta e motivul esențial al remanierii (chiar dacă d-lui Tudose nu i-a displăcut deloc în fapt să o aplice, țintind în Liviu Dragnea). Pre­mie­rul a confirmat această situație, susținând că, da­că „percepția de nevinovăție“ e valabilă la Bu­cu­rești, la Bruxelles există o altă percepție, negativă, care blochează fondurile europene etc. Cu alte cu­vinte, spune cinic primul ministru, Bruxellesul ne obligă să-i remaniem pe cei mai capabili miniștri, ne tiranizează, ne dictează soluții împotriva drep­tății și adevărului-adevărat. Cu astfel de declarații „pragmatice“, Tudose nu face decât să-i în­cu­ra­jeze pe cei care susțin – și tot mai gălăgios mai ales în urma Brexit-ului – că UE este o „a doua URSS“. Vocația iliberală a premierului s-a afirmat limpede în acest fel (ca și în alte ocazii, precum în conflictul cu băncile) și n-a făcut decât să con­firme vocația iliberală și antioccidentală a PSD în ansamblu. Din păcate pentru Tudose, incom­pe­tența profesională masivă a resurselor umane ale partidului, opoziția calmă, dar destul de eficientă a președintelui Iohannis și inconsistența pro­gra­mu­lui de guvernare fragilizează poziția puterii PSD în ansamblu și împiedică guvernul să ad­mi­nistreze corect țara, fie și înclinând decisiv spre iliberalism. Poate așa se explică de ce gu­vernul nu îndrăznește să acționeze mai clar în sens an­tioccidental pe plan extern, de exem­plu, răspunzând pozitiv invitației pre­mie­rului maghiar și alăturând deschis Ro­mâ­nia Grupului de la Vișegrad.

Altminteri, premierul rămâne în con­ti­nua­re încremenit în „îndeplinirea pro­gra­mului de guvernare“, fără să aibă curajul să recunoască faptul că acest program (pe care Dragnea îl vede ca pe un text revelat) e inconsistent intern și deci nu poate fi în­deplinit. Refuză să admită că scăderea in­vestițiilor publice, spre a satisface pro­misiunile salariale, e un lucru rău și că insta­bilitatea fiscală, promovată de PSD, e păguboasă. Își dă seama că proiectul de schimbare a legilor justiției e numai un ca­dou făcut lui Liviu Dragnea și altor penali, dar vrea să scape de acest „cartof fier­binte“ și-l trimite în parlament. N-are cu­rajul să spună că trebuie renunțat la un pro­iect juridic căruia i se opun o mare parte a populației (vezi mișcările de astă iar­nă), câteva mii de magistrați, CSM, pre­ședintele republicii, Parchetul General și DNA și care îi îngrijorează pe aliații noștri occidentali. N-a vrut să sesizeze Curtea Constituțională în cazul Belina (așa cum n-a vrut nici gălăgiosul Tăriceanu), dar n-a avut nici curajul s-o admită limpede și mai ales să explice corect de ce n-a făcut-o.

Să nu ne facem deci iluzii. O fi fost o vic­torie „de etapă“, cum s-a spus, a pre­mierului Tudose; dar din partea lui nu cred că avem a ne aștepta la schimbări de politică internă încurajatoare pentru eco­nomie, pentru finanțe, pentru adminis­trație, pentru educație și nici măcar la un alt stil – mai coerent, mai competent, mai deschis – de a guverna. Unii i-au prezis premierului un viitor strălucit, convinși fiind că, în curând, va prelua partidul (și țara) de la Liviu Dragnea. Poate. Dar dacă se va întâmpla asta, mă tem că nu vom avea de spus decât: regele a murit, tră­iască regele!