SIPA sau „mama tuturor diversiunilor“

Principiul diversiunii e simplu: trebuie maculat totul, discreditată toată lumea, mai ales oa­me­nii onești și de valoare, și mai presus de toate trebuie creată suspiciunea că vinovații sunt ne­vinovați, iar nevinovații – pe dos, ori, cel pu­țin, că toți sunt o apă și un pământ – plagiatori, hoți, mincinoși, corupți. Asta s-a încercat în ul­timul deceniu cu diferite persoane și chiar ins­ti­tuții: cu DNA și procurorul-șef al său, mai de mult cu ICR condus de H.-R. Patapievici, cu pre­ședinta Înaltei Curți, cu foștii miniștri re­formiști ai Educației, Daniel Funeriu și Mircea Dumitru, și cu mulți alții, printre care oameni de cultură ori jurnaliști, care încurcau planurile oligarhiei noastre corupte și incompetente.

Una dintre cele mai teribile diversiuni de dis­creditare și de invertire a adevărului este ac­tua­lul scandal SIPA, declarat de ministrul în func­ţie al Justiției, Tudorel Toader, drept „o pată pe obrazul justiției“. Într-un fel, da, așa e. Dar, intenționat sau, mai curând, nu, sentința e cam imprecis pronunțată: nu justiția în ansamblu e culpabilă, așa cum se poate înțelege din formula utilizată, pentru existența și utilizarea acestui ser­viciu secret, ci strict cei care l-au înființat și mai ales care, începând din 2001, l-au folosit pen­tru a strânge informații despre magistrați, de­turnându-i scopul inițial, de a strânge in­for­mații din penitenciare. Adică cei care au dispus ca SIPA să facă poliție politică în rândurile jus­tiției, fără nicio acoperire legală, violând și Cons­tituția, și drepturile omului. Cine sunt ei? Rodica Stănoiu, ministru de Justiție în perioada respectivă, în primul rând, apoi Adrian Năstase, primul ministru de atunci, apoi cei puși la comanda serviciului, dar și cei care au întocmit efectiv dosarele aflate acum în arhivă. Toți aceș­tia ar trebui judecați și, dacă sunt găsiți vi­no­vați de abuzuri, condamnați. Ei nu au nici mă­car acoperirea legală din vremea respectivă a foștilor lucrători din Securitate. S-ar putea ca și Ion Iliescu să fi știut ceva. Or, curios - nu?, ni­meni, în televiziuni, nu-i întreabă nimic, ni­meni nu ridică un deget acuzator împotriva lor. Nu vedem nicio comisie parlamentară înființată special pentru ilegalitățile lui Stănoiu și Năstase și nici nu sunt convocați la vreuna dintre co­misiile ordinare. Nici Dragnea, nici Toader, nici Grindeanu nu-i pomenesc, iar televiziunile păs­trează o tăcere vinovată.

În schimb, toată lumea se încruntă la Mo­­nica Macovei, care, în 2006, când de­venise ministrul Justiției, a desființat serviciul (redenumit între timp DGPA) și a sigilat arhiva, exact pe acest motiv: poliție politică. Ea pare a fi vinovata de serviciu și se insinuează de către feluriți „jurnaliști“ că, ajutată de fidelii ei, precum „dubiosul“ judecător Da­nileț, ar fi sustras sau copiat documente din arhivă, cu scopul mârșav de a-i șan­taja pe magistrați! Adică suspectul e cel care a oprit activitatea de poliție po­li­ti­că, nu cei care au ordonat-o, per­mis-o și, eventual, folosit-o! Și nici foș­tii se­cu­riști, angajați la SIPA, care au strâns in­formații. De unde și concluzia sugerată: toată campania anticorupție din ultimii zece ani ar fi fost obținută prin șan­ta­jarea judecătorilor și a pro­curorilor în baza documentelor sus­tra­se din arhiva SIPA. Marii corupți sunt, bieții de ei, per­secutați politic, iar jus­tiția are atâ­tea pete, încât nici nu mai știi care îi este culoarea adevărată! Ce-ar fi atunci să ștergem totul cu buretele, eventual printr-o mare și generoasă grațiere, și s-o luăm de la început? Așa cum a su­gerat Traian Băsescu, afiliat între timp frăției corupților. Se insinuează apoi că și membrii diferitelor comisii care, în mod legal, au vizitat arhiva în anii ce au urmat, au șters, au sustras, au co­piat documente, desigur, cu scopul cri­minal de a-i șantaja pe magistrați. La comanda cui? Mister. Și totuși, măcar Traian Băsescu, pe când era președinte, avea datoria să se aplece asupra pro­ble­mei SIPA, care-i fusese semnalată de alt­fel și de ministrul Cătălin Predoiu la un moment dat. Ar putea fi întrebați mai insistent și foștii prim-miniștri, pre­cum Tăriceanu, Boc, Ponta. Dar nici ei nu par foarte deranjați de reporteri.

Ce se va mai întâmpla de acum cu arhi­va SIPA aproape că nu mai contează. Chiar dacă va fi arsă în întregime (ceea ce ar fi preferabil), răul a fost comis. Cât des­pre așa-zisa „desecretizare“, ca­re va du­ra cine știe cât, ce să mai vor­bim? Căci nu e obligatoriu să apară în pre­să „dezvăluiri“ despre viețile pri­va­te ale unor magistrați, în legătură cu ca­re se promite confidențialitatea; e su­ficient că se va ști că asemenea dez­vă­luiri sunt po­sibile, pe baza presupuselor do­cu­men­­te „sustrase“ sau „copiate“ când­va de cavalerii anticorupției. Ni­meni n-a do­ve­dit și nu va putea dovedi vreo­da­tă că asta s-a și întâmplat, dar ce fo­los? Ori­ce inculpare, orice con­dam­nare (sau ori­ce achitare) va putea fi pu­să sub sem­nul întrebării numai pe baza insi­nuă­rii că „Macovei, proc­u­roa­rea co­mu­nistă, și Danileț & Co., sluga fidelă, au co­piat documente despre vie­țile pri­va­te ale magistraților“ cu inten­ția unui șan­taj despre care nimeni n-are nici cea mai mică probă. A, pardon, pen­tru a-i convinge pe imbecili, s-a ve­nit și cu o așa-zisă dovadă: a existat un co­pia­tor în încăperea anexă arhivei, nu-i așa?