"Vechii" și "noii"

Generațiile politico-tehnocrate ale anului 2015 sunt mai incompetente și mai corupte decât generațiile postcomuniste.

Cândva, prin anii ’90, confruntați cu mizeriile po­li­ticienilor noștri postcomuniști, ne gândeam că timpul va remedia cât de cât defectele de com­pe­tență și de moralitate ale clasei politice. În fond, trecuserăm brutal din comunism în „libertate“ și de la planificare la capitalism, fiind cu toții com­plet nepregătiți și profesional, și politic, și eco­no­mic. Nu era de mirare că făceam greu față noilor împrejurări atât la nivel de bază, cât și la acela al elitelor politice. Speram, așadar, că o nouă ge­ne­rație de lideri – din toate partidele – se va afirma treptat, că ea va fi mai cultivată, având uzanțele eu­ropene în fibră. Nu așteptam minuni, dar părea cât se poate de rezonabil să sperăm la o ame­lio­ra­re relativă a performanțelor clasei politice, măcar a vârfurilor sale, chemate să dea președinți, mi­niș­tri, armătura partidelor, dar și pe tehnocrații ministerelor și ai principalelor agenții.

Ei bine, ne-am înșelat! Rezonabilul s-a dovedit fals. Răul de atunci pare, privit dinspre prezent, mult mai puțin rău. Generațiile politico-teh­no­crate ale anului 2015 sunt mai incompetente și mai corupte decât generațiile postcomuniste. Ili­escu și Băsescu – cu vârste diferite, dar ambii for­mați în comunism – sunt mult peste Iohannis, ori­cât i-am critica pe cei doi, întemeiat sau nu și din tot felul de motive și oricâte prezumții de ino­cență și bună-credință i-am acorda celui din ur­mă. Chiar și Constantinescu, personal deloc o ca­pa­citate, s-a priceput măcar să numească în unele posturi-cheie oameni competenți și, con­si­liat de unii dintre ei, să ia decizii curajoase și im­populare, dar salutare, cum a fost susținerea in­ter­venției NATO în fosta Iugoslavie; ceva similar nu s-ar putea spune despre actualul președinte. Felul în care e condusă politica externă ro­mâ­neas­că în aceste momente este lamentabil – așa cum au arătat-o destui –, ceea ce arată derută, ne­pri­ce­pere, neînțelegere fundamentală a situațiilor in­ternaționale la toate nivelurile de decizie.

În general, cine nu va recunoaște că Adrian Năs­tase, în pofida arghirofiliei sale, avea cu totul altă statură decât emulul său, Victor Ponta? Dar nici de partea dreptei lucrurile nu stau mai bine: un om politic de calibrul și cultura lui Valeriu Stoica este azi cu totul de negăsit printre liberalii „mari“. Alina Gorghiu și Vasile Blaga nu se pot compara, sub raportul curajului, convingerii și fidelității fa­ță de principii, cu Emil Boc și pierd întrecerea, sub raportul capacității de convingere, cu Crin An­tonescu. Cu toate defectele lui, acesta a fost totuși un lider, ceea ce nu se poate spune nici des­pre copreședinții PNL, nici despre Cătălin Pre­doiu, prim-ministrul „din umbră“. Și există prin­tre tehnocrații „noi“ cineva de greutatea lui Mu­gur Isărescu – dintre „părinții fondatori“, unicul „supraviețuitor“ – sau chiar a lui Theodor Sto­lo­jan? Cine? Darius Vâlcov, cel care și-a ascuns în pereți tablourile cumpărate din șpăgi? Cum spu­neam, „cei vechi“ erau departe de a fi fost per­fecți. În unele cazuri, poate că imaginea întrece realitatea (cazul lui Isărescu). Chiar Tra­ian Băsescu, cu mult cel mai ca­pa­bil om politic pe care l-a avut Ro­mâ­nia în ultimul sfert de secol, a greșit adesea și și-a terminat mandatul des­tul de urât. Dar cel puțin printre „vechi“ se mai găseau niște resurse pozitive – fie de talent, fie de in­te­li­gen­ță, fie de cultură, fie de carismă, fie de patriotism -, ceea ce nu prea mai putem spune despre „cei noi“. Or, în afară de „resursa“ șmecheriei, ne­simțirii și a corupției, nu prea mai întâlnim la ei alte calități eminente, ci numai mediocritate dezesperantă, in­com­petență și chiar un nivel de ne­simțire de negândit chiar acum câțiva ani.

Spre exemplu, a mai văzut cineva în România de după 1989 ca un lider de partid să concureze cu sine însuși, spre a fi ales președintele partidului la apropiatul congres, cum se întâmplă acum cu Liviu Dragnea? Ceea ce n-au îndrăznit niciodată nici Iliescu, nici Năstase, nici Geoană, nici chiar Ponta – să-și elimine din start toți po­ten­țialii rivali – a îndrăznit acest veritabil neocomunist periculos și bolnav de pu­tere, care este Liviu Dragnea. Iar partidul – cel mai mare din România – a ajuns în asemenea hal de abjecție, încât nimeni nu a crâcnit, cu excepția, culmea! a lui Ion Iliescu! Ponta, fostul lider PSD, e doar inculpat într-un do­sar de corupție și plagiator; dar Drag­nea, actualul și viitorul lider, e con­damnat deja în primă instanță. Sic tran­sit gloria mundi!

Se poate discuta mult despre cauzele acestui declin, dar una dintre ele mi se pare evidentă: promovarea an­ti­me­ri­tocratică, ba chiar perversă a ca­dre­lor, prelungită pe decenii. Cazul ge­ne­ralului Oprea este exemplar: după ce și-a plagiat teza de doctorat și a ajuns profesor universitar în mod fraudulos, acesta a acordat unor „discipoli“ doc­to­rate plagiate. A făcut emuli întru ho­ție. În loc ca impostura să fi fost de la început descurajată, ea a fost sti­mu­la­tă. „Tinerii“ care au vrut să pătrundă în politică și în administrație au știut deci ce aveau de făcut: să devină va­sa­lii unui senior, căruia să-i presteze ob­secvios servicii. Iar pentru asta inte­li­gența, cultura, caracterul sunt chiar dăunătoare.

Numai acolo unde fie UE și NATO au avut un interes special – justiția, de pildă – sau unde a putut funcționa fă­ră amestecul statului economia pri­va­tă (mai ales când a lucrat pentru ex­port), calitatea umană și profesională s-a ameliorat. În rest, antimeritocrația s-a perpetuat și dezvoltat. Ea a cu­prins o mare parte a sferei învă­ță­mân­tului de toate nivelurile, de stat și pri­vat. Ideea că, dacă ai relații, nu con­tează nici cultura, nici competența, nici hărnicia a devenit endemică în ge­nerațiile mai tinere, care studiază cu interes numai exemplele de succes ale așa-numitei „elite“ politico-ad­mi­nis­trative. E adevărat că o parte a aces­teia a început de câțiva ani să intre după gratii. Dar nu știu dacă asta va fi suficient de convingător.

Până una-alta, constatăm că „cei noi“, „copiii“, sunt mai prejos decât „pă­rin­ții“ lor. Ce va fi cu „nepoții“? În orice caz, o secvență de tipul Năs­tase-Geoa­nă-Ponta-Dragnea mi se pa­re pil­du­i­toa­re nu numai pentru de­cli­nul pe­ni­bil al unui partid (care de pes­te zece ani tot pretinde că se „re­for­mează“), ci și pentru acela al unei țări întregi.