De același autor
Faptul că s-a născut o mică dezbatere pornind de la interviul acordat doamnei Cristina Hermeziu de academicianul Basarab Nicolescu mi se pare, în sine, un lucru bun. Mulţumesc şi gazetarului intervievator şi profesorului intervievat pentru implicare. Îi mulţumesc şi domnului Radu Ioanid pentru reacţia sa promptă faţă de un comentariu al meu apărut pe acest blog săptămîna trecută.
Exact asta îmi doresc: să stăm de vorbă cuviincios, cu bună credinţă, chiar dacă subiectul e delicat, chiar dacă fiecare interlocutor are convingeri ferme, greu de dislocat. Sunt premise pe care dl. Ioanid le asumă şi nu pot decît să mă bucur că dialogul poate continua. Am de făcut, totuşi, cîteva precizări, de natură să-mi definească mai clar poziţia şi să răspundă unora dintre afirmaţiile dlui Ioanid.
În cîteva puncte (importante) sunt întru totul de acord cu dînsul. Subscriu, de pildă, fără ezitare, pasajului următor, dintr-un inteviu pe care l-a oferit lui Laurenţiu Ungureanu în iulie 2015: „…dacă astăzi condamnăm Mişcarea Legionară, nu înseamnă că, automat, condamnăm opera unui om care a devenit, la un moment dat, legionar. Cred că această distincţie este sănătoasă. Acest lucru poate că este valabil şi cu scriitori care s-au compromis cu totalitarismul comunist. Poate că, printre ei, au existat oameni talentaţi din punct de vedere literar, dar care au stat prost cu şirea spinării.” O singură observaţie: rezultă că propagandiştii regimului criminal de extremă stîngă au doar vina de a fi stat prost cu tăria de caracter, în vreme ce „omologii” lor din tabăra extremei-drepte sunt responsabili de „dezastrul ţării”, de „genocid”, de „crime contra umanităţii”. O mică disimetrie… Pe de altă parte, se face observaţia, binevoitoare, că Noica, Eliade şi Cioran, ca şi cancelarul Kiesinger sau preşedintele Walter Scheel (cu dovedită adeziune la nazism) nu au fost condamnaţi ca atare de vreun tribunal antifascist şi, deci, nu intră în aceeaşi categorie cu Vintilă Horia, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc. Argumentul mi se pare straniu. Adică dacă o „crimă” nu e condamnată formal, „cu acte”, ea este mai puţin gravă? OK, Mircea Vulcănescu a fost condamnat ca membru al guvernului Antonescu. Noica, Eliade şi Cioran n-au fost membri ai acelui guvern. Dar nici Radu Gyr, nici Vintilă Horia. Condamnaţi public, prin sentinţă judecătorească, n-au fost nici Stalin, nici Alexandru Drăghici, nici Nicolski. Înseamnă asta că „încadrarea” lor morală poate fi mai blîndă? Pe de altă parte, există vreo urmă de evaluare juridică a unor propagandişti ca Adrian Păunescu sau Vadim Tudor? Dl. Ioanid admite că şi „cei care au servit maşinăriei de propagandă a statului comunist” trebuie incriminaţi (şi privaţi, „un timp” de dreptul de a publica). Dar faptul că asta nu se întîmplă nu jenează pe nimeni. Sunt însă de acord cu dl. Ioanid că o lege echivalentă legii 217, dar cu aplicare la comunism e necesară şi că nu e vina dlui Alexandru Florian că ea nu e propusă de nimeni dintre cei care ar avea căderea să o facă.
Mi se reproşează o confuzie manipulatorie între „Tribunalele Poporului”, ale căror decizii ar fi legitime şi „Tribunalele populare”, apărute după 1948 şi compromise de ideologia comunistă. Primele erau „speciale”, fără „asesori populari”, fără altă preocupare decît cea legată de crimele de război. Trec peste faptul că intre 1945 şi 1948 comunismul nu era chiar absent din mecanismele puterii… Dar iată cum arată completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia în 1946: preşedinte: celebrul Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului”, 2 învăţători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public şi 1 (unul singur!) magistrat. Nu s-ar zice că avem de a face cu o echipă de „experţi” …
La sugestia – divagatorie – că, într-un articol, spunînd despre Nichifor Crainic că avea, în final, aerul unui „bătrînel cumsecade”, îi minimalizam vinovăţia, am răspuns deja. Mă autocitez: „E ridicol să sugerezi că, de vreme ce îl prezint pe Nichifor Crainic ca pe un inofensiv (căci aşa mi-a apărut, în uşa apartamentului său, la o vîrstă de peste 80 de ani), înseamnă că-l inocentez, că bag sub preş erorile grave ale vieţii sale. Ca să-i fac plăcere criticului meu, trebuia, probabil, să demarez în forţă, ceva în genul: <În prag, am văzut apărînd un boşorog cu coarne şi colţi, plin de sînge, rînjind sadic în amintirea vremurilor cînd putea să dea frîu liber sălbăticiei sale interioare.> Viaţa e, totuşi, mai complexă… Am cunoscut, cred, cu toţii, bătrînei cumsecade, cărora nu li se citeau neapărat pe chip păcatele tinereţilor. Şi viceversa: bunicuţe inimoase cu înfăţişare de cotoroanţe. Adică ce? Ion Ficioru arată, acum, a torţionar?” În treacăt fie spus, da, l-am întîlnit de vreo două ori şi pe bătrînul Leonte Răutu şi n-aş putea spune că arăta fioros. Dimpotrivă. Una-i una, alta-i alta.
Sunt de acord cu dl. Ioanid şi atunci cînd constată, contrariat, că delicte severe (celebrarea troiţei legionare de la Tâncăbeşti, negarea Holocaustului, site-uri cu un conţinut explicit pro-legionar, 59 de cazuri de incitare la ură şi discriminare, semnalate în 2015, dar netrimise în judecată etc.) rămîn în afara vigilenţei judecătoreşti. Dar şi eu constat, contrariat, că asasinii lui Gheorghe Ursu sunt bine-merci, că nenumăratele cazuri de arestare, persecuţie, tortură, înfometare a populaţiei, avorturi interzise, împuşcări la frontieră (o suită de culpe listate, cîndva, chiar de dl. Ioanid) s-au „rezolvat” prin simpla execuţie a lui Ceauşescu. Iar justiţiarii de azi continuă să se ocupe „riguros” de Mircea Vulcănescu, de Eliade şi Cioran. (Apropo: rămaşi în ţară, ultimii doi ar fi murit, probabil, în puşcărie).
Una peste alta, mă declar melancolic, confuz, nelămurit şi îl invidiez pe dl. Radu Ioanid. Domnia Sa face parte din categoria oamenilor fericiţi: edificaţi, zidiţi în certitudini, fără dubii metafizice, fără zone de gri şi de interogativitate. Mie viaţa mi se pare, ca să zic aşa, mai complicată. Nu vreau nici justificarea ticăloşilor, nici monumentalizarea lor. Dar nu mă pot grăbi să judec, de-a valma, oameni şi conjuncturi, ca un trimis pe pămînt al Judecăţii de Apoi. Mă tulbură să văd un antilegionar ca Petre Pandrea şi un evreu ca Mihail Sebastian (despre care Belu Zilber spunea că, dacă n-ar fi murit la timp, ar fi sfîrşit în temniţele comuniste) adorîndu-l pe Nae Ionescu, mă emoţionează să aflu că omul de stînga André Malraux a încercat să-l ascundă, protector, pe Drieu de la Rochelle, că Drieu însuşi a salvat viaţa unor Jean Paulhan şi Jean Paul Sartre, că Philippe Sollers a putut spune, cînd operele lui Drieu de al Rochelle au apărut, în 2012, în bibilioteca Pléiade: „Trebuie oare să ne temem că această ediţie ar provoca nu ştiu ce reabilitare a fascismului în Franţa? Există imbecili standardizaţi care nu vor ezita să spună asta. E ca reflexul pavlovian. Dar a te bloca în acest tip de gîndire e a ignora faptul că tăcerea şi cenzura nu fac decît să agraveze fantasmele…!” Nu-mi plac judecăţile gata-făcute şi generalizările „competente”.
Nu-mi place cînd dl. Radu Ioanid spune (prin 2013): „istoria intelectualităţii româneşti nu poate fi despărţită de antisemitism”, Nu-mi place să mi se spună - cînd sînt în dezacord cu un român – că sunt antiromân, dar nici să mi se spună – cînd sunt în dezacord cu un evreu – că sunt antisemit. Vreau cordialitate, umor, bun-simţ. Nu-mi place să mi se explice că victimele Gulagului sunt mai puţin victime decît victimele Holocaustului, deşi ştiu că geneza şi substraturile lor sunt diferite. Moartea e democratică. Şi crima… Dacă am de ales, prefer să fiu solidar cu păcatul lui Radu Cosaşu: sunt „împăciuitorist”. Şi pun mare preţ pe mesajul lui Mircea Vulcănescu, rostit in articulo mortis: „Să nu ne răzbunaţi!” Nu e un îndemn la uitare sau la suspensia justiţiei. E doar un accent pus pe un vechi imperativ al culturii din care fac parte ca european: imperativul iertării.
