Autodenunt

În urma numeroaselor incriminări, spuse şi scrise, privind „cadoul” prietenesc pe care i l-am făcut, în februarie 1990, lui Gabriel Liiceanu, mă văd obligat să-mi recunosc, smerit, faptele şi să mă pun, gata de jertfă, la dispoziţia tuturor „organelor” acreditate, pentru lămurirea definitivă a cazului.

Andrei Plesu 27.03.2017

De același autor

 

Este adevărat că la data amintită, am decis, prin ordin de ministru, să schimb numele, profilul şi conducerea Editurii Politice, transformînd instituţia pre-revoluţionară, organ ideologic al unui partid proaspăt desfiinţat, într-o editură de studii umaniste. I-am solicitat dlui Liiceanu să se ocupe de această „schimbare la faţă”, ca director al noii edituri, pe care a decis s-o numească „Humanitas”. Nu era vorba, însă, cum s-a spus, de o „privatizare”. Editura - o precizează ordinul ministerial de înfiinţare - rămînea „în subordinea Ministerului Culturii”. Salariul directorului era acelaşi cu al oricărui alt şef de editură la vremea respectivă, iar „patrimoniul” preluat de Humanitas de la Editura Politică consta într-un spaţiu închiriat (pînă în ziua de azi) în corpul Casei Scînteii (devenită „Casa Presei Libere”), mobilierul aferent, şi operele complete ale lui Marx, Engels, Lenin şi Ceauşescu, plus broşurile de propagandă ale „partidelor frăţeşti”. Cer, auto-critic, să se verifice riguros ce alte bunuri (ascunse) mai deţinea fosta editură: aur? documente secrete? (care, din cîte ştiu, îşi aveau locul în arhiva CC), cont bancar? Ce fel de cont? Editura Politică fusese finanţată de partidul comunist, dispărut între timp. Încît Gabriel Liiceanu a primit cadou” o carcasă, lipsită de susţinerea de pînă atunci a unei puternice - şi unice - organizaţii politice.

 

Profit, însă, de ocazie, ca să recunosc şi alte fapte grave, trecute cu vederea, binevoitor, de vigilenţa combatanţilor de azi. În aceeaşi perioadă, pornind de la ideea perversă că instituţiile culturale ar trebui să beneficieze, după ditamai revoluţia, de orientări noi, gîndite de oameni de cultură imaginativi şi profesionalmente incontestabili, am mai făcut cîteva numiri şmechere (Liiceanu e un caz între altele…). La Editura Meridiane, l-am „instalat” pe foarte tînărul pe atunci Daniel Barbu. Îl avusesem student şi îi cunoşteam calităţile, ca să nu mai spun că mi se părea normal ca o nouă generaţie să intre în scenă. (Dl Barbu avea atunci 30 de ani). La Editura „Ion Creangă” (pentru copii şi tineret), am numit-o pe poeta Daniela Crăsnaru. La Editura Minerva - pe Zigu Ornea. La Albatros - pe Georgeta Dimiseanu. Revista „Contemporanul” avea şi ea nevoie de un conducător experimentat. I-am oferit-o lui Nicolae Breban, care a rămas în funcţie pînă în zilele noastre şi a schimbat, ca şi Liiceanu, vechea denumire a instituţiei: nu, simplu, „Contemporanul”, ci „Contemporanul. Ideea Europeană”. Jocul acesta de-a reforma începuse să-mi placă. Mă întrebam, zi de zi, pe cine să mai cadorisesc. Aşa l-am invitat pe Andrei Şerban să preia direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, pe Lucian Pintilie să preia Casa de Film a Ministerului Culturii, pe Mihai Oroveanu să preia Oficiul Naţional de Expoziţii şi pe Dan Grigore să preia Filarmonica „George Enescu”. Apropo de muzică, i-am încredinţat dlui Mihai Constantinescu „sarcina” să redeschidă Festivalul Enescu, suspendat de ceva vreme de Nicolae Ceauşescu. Prima ediţie (1991) a festivalului re-inaugurat l-a avut, ca director general (numit tot de mine în furor-ul meu penal) pe Ludovic Spiess. Cum vedeţi, chestia Liiceanu nu e decît o picătură într-un ocean. Şi încă inventarul nu e complet… Cea mai groasă dintre afacerile mele manageriale rămîne, totuşi, transformarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist în Muzeul Ţăranului Român, dat, evident, tot pe mîna unui prieten: Horia Bernea.

 

O vorbă despre „privatizare”. La mai mult de un an de la înfiinţarea Editurii Humanitas, directorul ei, ca mulţi alţii, a declanşat un procedeu de autonomizare faţă de stat, după o metodă foarte la modă în epocă, aşa numita metodă MEBO. Iată definiţia de dicţionar a acestei metode: „trecerea mijloacelor de producţie ale unităţii economice care se vrea privatizată, din proprietatea statului în proprietatea muncitorilor, angajaţilor sau salariaţilor”. Pe scurt, angajaţii deveneau acţionari, cu cotă parte din venitul întreprinderii. Prin urmare, toţi angajaţii de la Humanitas au devenit „proprietari”. Liiceanu, de pildă, a beneficiat de 2% din acţiuni, alături de alţi „co-proprietari” (între care doi francezi - potenţi financiar - de origine română, dar şi nume cunoscute ale umanioarelor autohtone: Mircea Flonta, Ion Ianoşi, Sorin Vieru, Vasile Morar, Adrian Iliescu, Gabriel Andreescu, ba chiar şi fostul director al Editurii Politice, Octavian Chiţan). Să ne amintim că, în aceeaşi perioadă, „Scînteia” s-a privatizat devenind „Adevărul”, „România liberă” s-a privatizat de asemenea, păstrîndu-şi titlul etc. Ce mai?! Corupţie generalizată! Şi totuşi, a trebuit să mai treacă încă vreo 10 ani pînă cînd Liiceanu a ales să devină, pe riscul lui, acţionar majoritar. E de menţionat şi faptul că orice manevră de privatizare” impunea acordul semnat al ministrului de Finanţe, al ministrului Justiţiei şi al primului ministru. Un ministru nu putea decide singur, de capul lui, o asemenea operaţiune.

 

Cititi in continuare pe adevarul.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22