De același autor
E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat, sau, direct, prost. De cîte ori trebuie să iei o hotărîre, să-ţi dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic. Dar nu e vorba numai de provocările pragmatice ale cotidianului. E vorba şi de teritorii mai subtile, în care spiritului critic i se potriveşte mai curînd termenul de „discernămînt”.
În lumea credinţei se vorbeşte despre „deosebirea duhurilor”, despre capacitatea de a distinge între autentic şi contrafăcut, între legitim şi înşelător, între adevărat şi fals, bine şi rău, îngeri şi demoni… Fără această virtute, suntem mereu în pericol de a fi „păcăliţi”, deturnaţi de la calea corectă, smintiţi. Pe de altă parte, suntem avertizaţi că excesul spiritului critic, obiceiul de a-i judeca pe ceilalţi, fără a te judeca, mai întîi, pe tine, negativismul (ca incapacitate de a vedea şi partea bună a lucrurilor), convingerea că ai autoritatea şi competenţa de a împărţi lumea în două după criterii personale – sunt tot atîtea derapaje care ne întunecă minţile şi ne strică sufletele.
Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă „fraieriţi” de te miri cine. Ştiu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalţi, de a bombăni edificat trece drept un simptom de „deşteptăciune”. Numai tontul cedează impulsului de a fi „de acord”. Şi trebuie să recunoaştem că eseul, cronica gazetărească, ba chiar şi construcţia filosofică, valorifică abundent „motorul” contradicţiei. Dacă ai ceva de zis, o faci ca să te deosebeşti de alţii. Te afirmi prin ofensivă, te situezi împotriva curentului. Nu e nimeni interesat să te vadă dînd din cap cumsecade, ori de cîte ori ”preopinentul” emite o judecată.
Sunt cazuri, e drept, în care exerciţiul, fie şi abuziv, al spiritului critic e inevitabil: politicianul din opoziţie e, în mod previzibil, în dezacord cu cel de la guvernare. Şi viceversa. Avocatul unei părţi din proces e, necesarmente, în divergenţă cu avocatul părţii adverse. Nu mai vorbim de situaţiile în care meseriaşul competent e obligat să evacueze erorile, inaptitudinile, falsele soluţii ale incompetenţei.
Dar variantele cu adevărat maligne ale spiritului critic – prezente la tot pasul în viaţa noastră publică – sunt de alt tip. Unii, inocenţi în aparenţă, sunt ”contra” pentru că li se pare ”funny”: ne jucăm, evităm cuminţenia burgheză, înregimentarea. Suntem altfel! ”Uite că eu nu sunt de acord, e bine?”. E plicticos să cazi prea des la învoială. „Cool” e să cultivi răzmeriţa veselă, zbenguiala „fără prejudecăţi” printre argumente „rezonabile”. Spiritul critic se dizolvă în spirit de frondă, sau în „hobby” haios.
Ura e bine slujită de vanitate. De multe ori, vine dintr-o adîncă frustrare. Plutonierul se dă la colonel, convins că ierarhia existentă e greşită: colonelul nu-şi merită gradul, iar plutonierul ar fi trebuit să fie general.
O sursă mai dramatică a spiritului critic este ura. Ţi se pune pata pe cineva şi pîndeşti, insomniac, orice manifestare a respectivului, orice ieşire la rampă, pentru a-i sări la beregată. Nu contează subiectul în discuţie, nu ne încurcăm în exigenţele bunei-credinţe, ale adevărului, ale dialogului decent. Dăm la cap. Cu tot arsenalul de care dispunem: calomnii, injurii, epitete groase, bilanţuri caricaturale etc. ”Duşmanul” scrie despre caise, tu vorbeşti despre nuci. Te legi de cum arată, de dunga de la pantaloni, de frizură…Important e să dai cu el de toţi pereţii. Ura e bine slujită de vanitate. De multe ori, vine dintr-o adîncă frustrare. Plutonierul se dă la colonel, convins că ierarhia existentă e greşită: colonelul nu-şi merită gradul, iar plutonierul ar fi trebuit să fie general, dacă lumea ar fi mai dreaptă. Pe de altă parte, ”atacantul” se fereşte să iasă la bătaie cu pieptul deschis: loveşte din subterană, sub acoperire, fără riscuri. Psihanalitic vorbind, el ştie că identitatea lui reală e nesemnificativă şi vulnerabilă. Prin urmare, recurge la camuflaj. E drept, unii au inconştienţa să semneze în nume propriu, ceea ce sporeşte confuzia. Constaţi că cineva care nu se poate lăuda (decît în mintea lui) cu vreo performanţă profesională, morală, politică, are tupeul, vag paranoic, de a face ordine de jur împrejur. Neantul se bosumflă dinaintea realului. E totodată ridicol şi, prin repetiţie, extrem de plictisitor. Pentru că, de îndată ce vezi semnătura, sau pseudonimul, de îndată ce întîrzii cîteva clipe pe cutare post de televiziune, te poţi dispensa de text, sau de emisiune. Ştii dinainte despre ce va fi vorba.
Să menţionăm şi spiritul critic rezultat din „baricada” ideologică. El nu exprimă un efort de analiză, o încercare cinstită de a înţelege mai bine lucrurile, ci doar încăpăţînarea unei ”convingeri” lemnoase, care se socoteşte infailibilă. Spiritul critic devine, astfel, spirit de gaşcă şi spirit de front. Singura lui preocupare, în această ipostază, e să ia în vizor şi să deturneze orice mişcare a „trupelor” adverse.
De obicei, spiritul critic, în toate formele lui, se legitimează prin dreptul sacru la ”libertatea de gîndire şi de expresie”. Oricine are toate îndreptăţirile să creadă şi să spună orice despre orice şi despre oricine. Părerea mea este că, dintr-o asemenea „îngăduinţă” programatică, tocmai libertatea de expresie iese prost: se trivializează, îşi pierde creditul, alunecă spre debandadă şi arbitrar.
Spuneam, la început, că poporul român stă bine cu spiritul critic. Nu face risipă de discernământ. Am văzut, deunăzi, un sondaj de opinie, din care reieşea că PSD e pe locul întîi la ”intenţia de vot” a electoratului autohton, iar Victor Ponta e pe locul doi la capitolul ”încredere”, imediat după dl. Iohannis. Să mai zică cineva că nu suntem un popor echilibrat, obiectiv, înţelept…
