De același autor
Nu avem de-a face cu un sistem infailibil de evaluare cantitativ-calitativă, cu o „măsurătoare” a cărei precizie să fie incontestabilă. Avem de-a face mai curînd cu un fel de „organism” colectiv, cu crampe fiziologice imprevizibile, cu dezordini celulare fatale, cu o psihologie pestriţă, lipsită de controlul constant şi eficient al raţiunii sau, măcar, al bunului simţ. Rezultatul, la noi şi aiurea, e un soi de circ, o avalanşă de zgomote, vorbe mari, promisiuni gogonate, jocuri de gleznă, manipulare şi furt. La care, realist vorbind, participă nu doar „combatanţii”, ci şi electoratul: neinstruit, uşor de cumpărat, uşor de înregimentat în detaşamentele şmechere ale ideilor gata făcute, ale lozincilor găunoase, ale complezenţei „patriotice”. Dar asta e! Vorba lui Churchill: „Democraţia este cel mai prost sistem de guvernămînt, cu excepţia tuturor celorlalte testate pînă acum.”
Nu zic că România e un caz aparte. Am văzut pentru prima oară, în direct, alegeri libere, în 1976, în Germania Federală. Admit că anvergura candidaţilor (Helmut Schmidt şi Helmut Kohl) era de natură să asigure campaniei un anumit coeficient de decenţă, de substanţă, de stil. Dar în conversaţiile curente cu diverşi alegători percepeam vitalitatea unor criterii fără legătură cu politica reală. Unii votau Schmidt pentru că îl ştiau simpatizant al aceleiaşi echipe de fotbal pe care o susţineau şi ei, altora le plăcea foarte mult nevasta lui Schmidt, alţii votau Kohl pentru că era mai „creştin” etc. Dar vedem şi cum se desfăşoară lucrurile acum, în Statele Unite.
E greu de priceput cum „marea putere” a lumii n-a găsit alţi „reprezentanţi” ai măreţiei ei decît pe cei doi aflaţi acum în luptă. Măcar dna Clinton, fără să fie o opţiune seducătoare, e previzibilă. Dar dl Trump e un amestec, în acelaşi timp comic şi înfricoşător, de Vadim Tudor şi Gigi Becali, de bişniţar ţanţoş şi patriot de stadion. Nu mai vorbesc de stilistica propriu-zisă a confruntărilor: de o grosolănie, de o meschinărie, de un prost gust greu de digerat.
Peisajul autohton nu mai are decît o singură formă de relief: tupeul. Şi o singură dimensiune meteo: sfruntarea, ploaia cu baliverne, nesimţirea.
De ce am fi noi mai cu moţ? Mă uit în jur şi nu-mi vine să cred, deşi nu trăiesc pentru prima dată aşa ceva. Asist, asistăm, la un spectacol care seamănă a bazar, a luptă de cocoşi (sau de cîini), a păruială între chivuţe. Proştii fac pe deştepţii (şi par de două ori mai proşti decît sunt), infractorii fac pe călugării, dezmăţaţii parodiază chibzuiala, smintiţii de toate calibrele şi culorile fac pe înţelepţii. Valori supreme, care ar trebui să impună sobrietate şi bună credinţă, (sentimentul naţional şi raportarea la Dumnezeu) sunt utilizate gongoric şi vicios - ca o marfă oarecare - pentru a fraieri plebea pravoslavnică şi „românismul” gregar. Păcătoşi de duzină fac dintr-odată cruci cît carul şi defilează pe la moaşte (sub privirile complice ale Bisericii), hoţi de drumul mare exaltă „patria”, pentru a o spolia de îndată ce ajung la putere.
