De același autor
După numai o lună de mandat, Klaus Iohannis a reuşit să stîrnească o bombăneală generală, în perimetrul căreia nu se mai recunosc uşor „taberele” de dinaintea alegerilor. Bombăne şi foşti băsişti, şi actuali PMP-işti, şi „macovişti” şi unii anti-băsişti.
Mai grav încă este că, pe acest fundal, se aud mici laude, sau chiar amabilităţi dinspre PSD şi Antena 3. Pe scurt: „lumea bună”, care l-a votat, e deja dezamăgită, iar „băieţii răi”, care au sperat în victoria lui Victor Ponta, se simt confortabil. Suntem, s-ar zice, victimile unei adevărate „nevroze” post-electorale. Am cîştigat, dar suntem grav nesatisfăcuţi. Satisfăcuţi par, mai curînd, cei care au pierdut.
O primă explicaţie a situaţiunii ar putea face recurs la psihanaliză. Ne-am obişnuit, de-a lungul a zece ani, cu stilul Băsescu. Şi adepţii, şi contestatarii fostului preşedinte au ajuns, în cele din urmă, să-i ducă lipsa. Adepţii erau încîntaţi să-i savureze aplombul, reactivitatea bătăioasă, zelul cotidian al confruntării. Ieşirile de seară la pupitrul de la Cotroceni deveniseră, aproape, un ritual. La sfîrşitul lor, cutare ministru, cutare lege, cutare gazetar sau prim-ministrul însuşi părăseau scena cu arcada spartă. Aveai ce vedea, aveai ce auzi, aveai ce comenta. „Anti-băsiştii” trăiau zile şi săptămîni întregi din spectacolul prezidenţial. Agenda emisiunilor lor părea asigurată fără niciun efort: era destul să asculte ce spunea, harnic, „dictatorul” şi talk-show-ul prindea contur cît ai zice peşte: indignările (lucrative), glumiţele (nervoase), dezvăluirile („în exclusivitate”, „uluitoare”) veneau de la sine, fără excese de imaginaţie sau de bună-credinţă.
„Ceilalţi”, la rîndul lor, fluierau de la galerie manevrele (previzibile) ale adversarilor şi ricanau la fiecare „knock-out” reuşit de Băsescu. Una peste alta, nu era zi fără porţia ei de „fun”. Caftul politic era simultan deplîns şi stimulat. Aveam, toţi, aerul că suntem sătui de război, că vrem niţică linişte, ceva dialog paşnic, dar făceam totul pentru a le evita. Într-un tîrziu, am ales un preşedinte care a promis „un alt mod de a face politică”. Vorbeşte puţin, neprovocator, nu iese la bătaie, „nu se implică” tranşant în chestiunile „arzătoare”. Şi, dintr-odată, ne plictisim! Pace, pace, dar nici chiar aşa! Ne-am săturat de atmosfera ringului de box, dar nici răgazul mioritic „pe-un picior de plai” nu ne amuză. Cum să faci politică, dezbateri televizate, gazetărie rentabilă, fără niciun pic de tapaj?! Psihanalitic vorbind, trăim o frustrare severă, cu atît mai severă, cu cît e inavuabilă. Nu poţi să recunoşti, în gura mare, că vrei sînge…
O altă specie a bombănelii vine dinspre tabăra Monicăi Macovei şi a susţinătorilor ei. E omeneşte, desigur, să vrei să ai dreptate pînă la capăt. „Nu v-am spus noi că Iohannis nu e ce trebuie?” „Nu v-am spus noi că singura soluţie era Monica Macovei?” „Ia să fi fost dînsa la Cotroceni! Păi Ponta cerea a doua zi azil politic în China, PSD-ul se convertea în masă la decalogul noului preşedinte justiţiar, toţi plagiatorii ţării (cifră apocaliptică!) erau trecuţi în şomaj şi condamnaţi la amenzi cu care am fi rezolvat neregulile fiscale!” Nu ne îndoim, în ce ne priveşte, că dna Macovei ar fi fost un preşedinte plauzibil şi necesar, deşi, prin fire, n-ar fi fost, poate, scutită de unele excese geometrice, inflexibilităţi inadecvate, tenacităţi contra-productive. Problema e însă alta: ca să ajungă să ne conducă, Monica Macovei era musai să ia mult mai multe voturi decît a luat. E şi asta o înzestrare obligatorie a combatantului politic. O „fatalitate” a democraţiei. E esenţial să fii cinstit, bine pregătit şi eficient juridic, blindat cu proiecte şi principii. Dar trebuie să fii şi convingător, simpatic, autentic şi matur în manifestările tale. Să cîştigi. Îi doresc sincer Monicăi Macovei un viitor politic de care să beneficiem toţi. Dar mai are de lucrat în materie de tactică şi strategie electorală, în materie de auto-reprezentare şi firesc. Iar cei cărora le-a căzut cu tronc n-o vor ajuta prea mult, cîntîndu-i euforic în strună (şi de fapt, mulţumiţi de propria lor opţiune).
Propunerea mea, la capătul acestei încercări de a înţelege „momentul politic” de acum, este să nu ne grăbim. Să nu-i cerem actualului preşedinte să fie altfel decît este, să nu facem bilanţul unei luni de mandat ca şi cum ar fi bilanţul unui mandat întreg, să lăsăm omului răgazul (şi dreptul) de a se acomoda cu noul său statut, de a învăţa (şi de a greşi), ba chiar de a ne dezamăgi. Deocamdată, ne-am luat nepermis de repede o înfăţişare posomorîtă. Suntem dezamăgiţi din plecare. Staţi să vedem! E ridicol să ne aşteptăm ca guvernul să fie deja evacuat, parlamentul restructurat, legislaţia – impecabilă. Eu unul sunt deja mulţumit că Ponta e tot mai pisicuţ, că vorbăria lui Crin Antonescu nu-i lipseşte decît lui însuşi, că e timp şi pentru mici momente de moţăială. Aştept, desigur, şi gesturi mai puţin ornamentale, şi rezultate mai puţin „cuminţi”. Dar n-am încă motive să ridic piatra şi să plimb, în spaţiul public, o mină crîncenă, o fizionomie devastată de cearcăne.
Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură.
De bombănit, pot să bombăn şi eu. Cred, de pildă, că principala problemă a domnului Iohannis este o stîngace (şi, în perspectivă, primejdioasă) politică de cadre. Ceea ce va face va depinde în foarte mare măsură de echipă. De cea tehnică şi de cea politică. Nu-mi dau seama cînd are opţiuni proprii, cînd e obligat să accepte „sugestii” din preajmă, cînd acceptă compromisuri de conjunctură. Dar, ca să dau un exemplu, nu se poate susţine cu niciun argument rezonabil faptul de a impune la vîrf, candidatura unei persoane de croiala Alinei Gorghiu: un personaj inconsistent, incapabil să iasă din sfera locului comun decît prin mici accese de tupeu şi infatuare. Şi mai sunt şi alte asemenea „derapaje”. Dar staţi să vedem! Nimeni nu e scutit de capcane, erori, confuzii. Hai să nu instituim, din prima zi, exigenţe supreme! Dacă tot l-am votat, hai să facem un minimal exerciţiu de răbdare.
