De același autor
La aproape două luni de la alegerile parlamentare, societatea moldovenească este mai polarizată decât în campania electorală. Acuzațiile „tu ești kaghebist”, „ba nu, tu ești kaghebist”, la modă acum două-trei decenii la Chișinău, au fost înlocuite cu „ești fals proeuropean”, „ba tu ești”, într-o campanie în care cel mai important eveniment a fost – de departe – difuzarea în serial a thrillerului politic Plaha, veritabilă cronică cinematografică a tranziției postsovietice, în care lumea criminală se împletește cu cea politică. Parte a electoratului proeuropean care a votat PAS din lipsa de alternativă, și nu din convingere, se grăbește acum să se distanțeze de partidul învingător și de președinta Maia Sandu. Presa încolonată în preluarea necritică a propagandei puterii pare că și-a regăsit busola morală. Excesele retorice din campania electorală sunt corectate prin repoziționări spectaculoase pe micuța, dar extrem de agitata scenă publică de la Chișinău. Unde scandalurile se țin lanț.
Nici nu s-a uscat cerneala de pe procesul-verbal care stabilea învingătorul în alegeri, și a venit primul șoc: premierul Dorin Recean, discret, dar extrem de eficient, și-a anunțat retragerea din guvern, din parlament, dar și din viața politică, afirmând că se dedică afacerilor. A urmat al doilea șoc: numele noului premier desemnat, Alexandru Munteanu, o persoană total necunoscută opiniei publice, cu un profil specific altor profesii, nicidecum politicii. După votarea în parlament a guvernului, în ultimele săptămâni premierul a devenit obiectul unor dezvăluiri/acuzații referitoare la afacerile trecute, în care ar fi fost implicat în Ucraina, și tot pentru relații dubioase cu Rusia, tema favorită a PAS în campania electorală. Într-un clasament al șocurilor, ar figura și retragerea fostului ministru de Externe, Nicu Popescu, din parlament și din viața politică, și revenirea lui la Paris, alături de familie, înnobilat cu titlul de „emisar special”. Un al patrulea șoc: componența guvernului. Deși Dorin Recean s-a retras, echipa sa a rămas pe loc. Mai mult, sunt observatori care afirmă că Guvernul Munteanu este mai controlat de Recean decât a fost însuși Guvernul Recean. Un alt șoc, retragerea din parlament – parțial în urma unor scandaluri, alții fiind numiți în guvern – a mai multor deputați PAS (deocamdată 13, dar se pot adăuga încă doi, Nicolae Botgros și Anastasia Nichita, dintr-un total de 55 de deputați, cât are PAS), lucru fără precedent în istoria parlamentarismului de pe Bâc. Și ultimul pe care-l notez aici: duminică, 16 noiembrie, la doar șapte săptămâni după parlamentarele câștigate de PAS, în niciuna dintre cele șase localități în care a avut candidat la alegerile locale, PAS n-a câștigat. Deci, PAS a pierdut trei primari, care n-au mai fost realeși. Ba chiar partidul puterii a fost înfrânt la scor în unele localități.
Cel mai tare mă îngrijorează nu pierderea unor alegeri locale, fapt care poate fi explicat și ca reacție târzie la agresiva campanie pentru parlamentare, care însă și-a atins obiectivul, i-a dat președintei Sandu o majoritate confortabilă, ci retragerea unor lideri politici din prima linie. Ambii erau considerați potențiali succesori la conducerea taberei proeuropene de la Chișinău. Atât Popescu, cât și Recean sunt cunoscuți pentru pragmatismul lor politic, nu-și bazează deciziile pe emoții, ci pe calcule precise. Or, plecarea unor grei ai regimului Sandu de pe scena politică, ambii cotați cu șanse reale la succesiune, este interpretată de unii comentatori drept o confirmare a zvonurilor privind o iminentă criză economică, de care ei nu vor să-și lege numele.
Perspectiva aderării la UE
Însă viitorul Moldovei occidentale se joacă în altă parte. Nu în crize economice, mai mult sau mai puțin probabile (cu condiția ca ele să nu presupună colapsul), și nici în reforme, pentru că ele singure nu asigură integrarea în Occident, ci în aderarea la UE. Aici lucrurile arată cum nu se poate mai bine pentru Moldova. Deocamdată. La 4 noiembrie, Comisia Europeană a dat publicității raportul pe extindere. Din 9 țări candidate, cele mai vizibile progrese în ultimul an le-a făcut tocmai Moldova. Cu lideri europeni șubreziți de diversele crize pe care țările lor le traversează, von der Leyen și Comisia par mai siguri pe ei și au devenit vocali pe tema extinderii, un cartof fierbinte de care nimeni nu dorea să se atingă. Abia eroismul Ucrainei a relansat tema extinderii UE. Problema este că, în cele din urmă, decizia privind extinderea aparține liderilor europeni reuniți în Consiliu, iar ei reflectă interesele statelor membre. Iar în Consiliu trebuie unanimitate.
Obiectivul Moldovei este să finalizeze negocierile de aderare până în 2028, ceea ce nu este imposibil, dar va fi dificil. Sunt 33 de capitole, dar, ajutat și de prieteni, Chișinăul ar putea să facă un tur de forță. Problema nu e atât implementarea unor reforme, deși aici sunt semne de întrebare, nici consolidarea securității și rezilienței în fața atacurilor hibride ale Rusiei (aici Moldova pare că s-a mișcat bine, dar sunt niște găuri de securitate în instituții despre care nu vorbește nimeni, care trebuie urgent remediate), ci cuplarea candidaturii Moldovei cu cea a Ucrainei. Or, aici lucrurile se mișcă nu cu viteza care ar trebui, însă realitatea este că războiul întârzie reformele, iar progresele Ucrainei consemnate în raportul de extindere sunt mai modeste.
Diplomația de la Chișinău a preluat ideea colegilor lor din Aleea Modrogan, care încă de acum 20 de ani încercau să lege viitorul european al Moldovei de Balcanii de Vest. Moldovenii, care au fost foarte reticenți inițial față de această idee, mai nou se pare că au îmbrățișat-o. De altfel, alte idei nici nu prea aveau. Astfel, Chișinăul încearcă să lipească candidatura Moldovei de cea a Muntenegrului (și poate și de cea a Albaniei) la primul val de integrare în UE, care s-ar consuma în mandatul acestei comisii (până în 2029), iar decizia să vină până în toamna 2028, când se va termina mandatul Maiei Sandu. Care a fost cel mai bun produs al clasei politice de la Chișinău, care s-a cumpărat foarte bine la Bruxelles și în toate toate capitalele europene. Dar care în câțiva ani își va epuiza potențialul. Până atunci însă, într-un scenariu ideal, Moldova trebuie să aibă un termen de aderare clar menționat pe un document. Deocamdată, Polonia (discret) și țările baltice (mai sonor) resping ideea că Moldova ar putea fi decuplată de Ucraina și primită înaintea ei în UE. Ceea ce complică viața diplomației moldovenești, care ar vrea divorțul de Ucraina, ale cărei negocieri ar putea dura mulți ani de acum încolo, dar n-are curajul să-l ceară, de teamă că face impresie proastă și se alege și cu vreun ochi învinețit.
Transnistria, elefantul pe care nu-l vede nimeni
Aderarea la UE este complicată de problema Transnistriei. Din 2023, oficialii de la Chișinău repetă că Moldova poate adera la UE și fără Transnistria, iar prezența militară rusească nu poate împiedica integrarea europeană. Ca o confirmare a acestui scenariu, este amintit cazul Ciprului. Argument greu de înghițit de Bruxelles, care deocamdată se abține să formuleze o poziție. Rusia nu e Turcia, cu atât mai puțin astăzi, când Moscova se află în război hibrid cu Europa.
Președinta Sandu a afirmat recent că Moldova are un plan de reintegrare, dar prima condiție ar trebui să fie retragerea trupelor rusești. Aici, singura strategie a Chișinăului este așteptarea. Administrația Sandu este prima, din deceniile de istorie recentă ale Moldovei, care n-a propus nimic pe dosarul transnistrean. Absolut nimic. Strategia Chișinăului este așteptarea ca problema să se rezolve de la sine. Nu se știe cum, când. Poate că rușii se plictisesc și pleacă, poate populația locală îi alungă pe militarii ruși, poate-i sperie ucrainenii. Sau poate că la finalul războiului va fi o mare conferință de pace la care se va discuta și problema trupelor rusești din Transnistria (alții care visează la un fel de Ialta). Poate că guvernarea PAS a rămas ancorată în proiectul reintegrării prin creșterea bunăstării. Adică, malul drept se va dezvolta atât de mult, încât îi va atrage ca un magnet pe transnistreni. Atunci, principala virtute predicată de acest plan este răbdarea. Până când se vor alinia astrele și se vor coace condițiile de realizare a planului de reintegrare prin așteptare.
Până să se întâmple asta, situația social-economică a Transnistriei se degradează pe zi ce trece. Criza a apărut odată cu suspendarea tranzitării gazului pe teritoriul Ucrainei, de la 1 ianuarie 2025. Toată economia și finanțele transnistrene se bazau pe gazele ieftine din Rusia. Gazprom n-a identificat nicio soluție de livrare a gazului, deși putea să facă asta. Obiectivul Moscovei n-a fost ușor de descifrat. Cei mai mulți consideră că prin această criză s-a urmărit destabilizarea Moldovei. Alții spun că Ucraina era ținta acestei operațiuni rusești din Transnistria. Eu am crezut că grupul „Șerif”, care controlează economia transnistreană, dar și scena politică, și mai ales liderul său, Viktor Gușan, sunt adevăratele victime ale noii strategii a Moscovei. Grupul „Șerif” a fost mulți ani principalul beneficiar al gazului ieftin rusesc, practic întreaga afacere s-a bazat pe acesta. Numai că, după 2014, Transnistria s-a orientat tot mai mult spre piața europeană, astfel încât 80% din exporturi merg în țările UE. Moscova n-a reușit să implice Transnistria în războiul împotriva Ucrainei, s-o folosească pentru a crește presiunea în regiunea Odesei. Tiraspolul a avut o atitudine binevoitoare față de Kiev și de Chișinău, spre disperarea Moscovei, care încerca să tensioneze relațiile. Nici oligarhul Gușan, nici „președintele” Krosnoselski nu figurează pe nicio listă de sancțiuni. Practic, prin tăierea gazului, Moscova suspendă subvenționarea „Șerif” cu gaz gratis, contribuind la prăbușirea unei părți însemnate a economiei regiunii separatiste și la slăbirea pozițiilor acelei părți a elitei transnistrene care vrea distanțarea de Rusia.
Consecințele ar putea fi dramatice: o parte a populației active va emigra, vor rămâne cei care încasează pensiile rusești, militarii, serviciile secrete subordonate FSB. Deci, există riscul ca, pe fondul lipsei de idei și soluții a Chișinăului, să asistăm la consolidarea controlului Moscovei asupra Transnistriei, de unde va încerca că blocheze parcursul european al Moldovei.
