Radiografia mișcărilor separatiste din Europa

Unele dintre ele ard latent, cum este cazul Flandrei, al Transnistriei și al Voivodinei, altele sunt adevărate teatre de război, Donețk și Lugansk, altele au renunțat prea recent la formele sângeroase în care s-au manifestat pentru a putea crede în trăinicia păcii instaurate, Corsica (2014) și Țara Bascilor (2011), iar în altele urmează referendumuri de auto­de­ter­mi­na­re care pot deschide căi periculoase, în lip­sa unei gestionări politice eficace, un referendum pentru independență în Insulele Feroe (aprilie 2018) sau pentru autonomie extinsă, Veneto (22 octombrie 2017) și Lombardia (22 octombrie 2017). Nu lipsesc nici regiunile unde liniștea domnește încă, dar care pot fi oricând inflamate de politicieni care par înadins hotărâți să o tulbure, Scoția și Ținutul Secuiesc din România.

Catalonia: Situată în nord-estul Spaniei, comunitatea autonomă Catalonia se bucură nu numai de o istorie proprie, dar și de o limbă recunoscută oficial. Criza economică din 2008 a adâncit prăpastia dintre regiunile mai bogate din nordul Spaniei și cele din sud și a reaprins dorința de independență economică. Ea s-a extins și în plan politic după ce, în 2010, Curtea Constituțională a Spaniei a declarat invalide mai multe articole aprobate într-un referendum din 2006 care lărgeau statutul de autonomie al comunității, declarau catalana ca principală limbă și proclamau simbolic existența națiunii catalane. La 1 octombrie 2017, comunitatea autonomă ține un nou referendum, iar 92% dintre alegători se pronunță în favoarea unei republici a Cataloniei. Curtea Constituțională a Spaniei declarase referendumul ilegal înainte ca acesta să aibă loc, iar Madridul a încercat să împiedice desfășurarea acestuia, zilele dinaintea votului, dar și cele care au urmat fiind marcate de violențe și de numeroase arestări în rândul oficialilor catalani.

Țara Bascilor: situată în nordul Spaniei, Ța­ra Bascilor este astăzi o comunitate au­to­nomă spaniolă formată din basci, una dintre cele mai vechi populații europene ca­re vorbesc și astăzi o limbă ce nu se în­rudește cu limbile indo-europene. Istoria recentă este marcată de numeroasele aten­tate ale organizației Pământul Basc și Li­bertatea - ETA împotriva Madridului, care au zguduit Spania între 1959 și 2011. După referendumul din Catalonia, indepen­den­tiștii basci au propus propria consultare publică.

Scoția: țară care acoperă treimea de nord a insulei Marii Britanii, se bucură de o independență lărgită în interiorul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cu instituții inclusiv juridice, educaționale, religioase distincte față de cele din restul regatului. Prin Legea Scoției din 1998 aprobată de Parlamentul Regatului Unit care s-a permis reînființarea Parlamentului scoțian, care deține acum și puteri fiscale reale, dar și înființarea unui Guvern scoțian. După victoria de la legislativele din 2011, Partidul Național Scoțian a organizat un referendum de independență în septembrie 2014, dar independența este respinsă de 55% dintre participanții la scrutin. Votul pentru ieșirea Regatului Unit din Uniunea Europeană (UE) a relansat discuțiile privind independența Scoției în condițiile în care cetățenii acesteia doresc rămânerea în UE.

Insulele Feroe: reprezintă un arhipelag în partea nordică a Oceanului Atlantic, fiind o regiune autonomă a Regatului Danemarcei. Parte a Danemarcei din 1814, de-a lungul anilor autoritățile locale au preluat administrarea majorității problemelor de stat, exceptând relațiile externe, justiția și apărarea. Insulele Feroe, deși parte a Danemarcei, nu sunt parte din Uniunea Europeană. În februarie 2017, prim-ministrul Insulelor Feroe a anunțat că în aprilie 2018 va fi organizat un referendum pentru o nouă Constituție care să le dea dreptul la autodeterminare.

Flandra: este una dintre regiunile statului federal Belgia și cuprinde aproximativ 58% din populația acestuia. Revine Re­ga­tului Belgiei în 1830. Persecutați timp în­delungat de nobilimea și burghezia fran­co­fo­nă, flamanzii încep să-și revendice drep­turi egale cu cele ale cetățenilor fran­co­foni. În a doua jumătate a secolului XX, lup­ta lor pentru drepturi a fost marcată de tensiuni, inclusiv revolte de stradă. Con­flictul a generat mai multe reforme de an­vergură care au culminat cu trans­for­ma­rea statului unitar belgian într-un stat fe­de­ral, așa cum avea să stipuleze primul ar­ti­col al noii Constituții din 1994. Astăzi, ter­menul de Flandra se referă fie la una din­tre cele trei regiuni administrative, dar și la una dintre cele trei comunități bel­gie­ne. La alegerile din 2014, partidul na­țio­na­list Noua Alianță Flamandă, care militează pen­tru o republică flamandă în interiorul unei Europe federale, și-a consolidat su­pre­ma­ția la nivel regional și a obținut și cele mai multe locuri în parlamentul fla­mand, dar și cel mai mare număr de mem­bri în Par­lamentul European din partea Bel­giei.

Regiunile Donețk și Lugansk: fac parte din regiunea istorică, economică și geografică Donbas din estul Ucrainei și au cea mai mare populație rusă a țării. În secolul XVII au fost anexate de Imperiul Rus, dar, după Războiul civil rus (1917 - 1922), Donbasul a fost încorporat în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană. La referendumul de independență a Ucrainei din 1991, aproape 84% dintre votanții din Donețk și Lugansk au optat pentru ruperea Ucrainei de Uniunea Sovietică. La baza conflictului militar de astăzi stă Euromaidanul, protestele care au cuprins capitala Kiev în noaptea de 21 noiembrie 2013 ca urmare a deciziei Guvernului ucrainean și a președintelui Viktor Ianukovici de a suspenda pregătirile pentru semnarea Acordurilor de asociere cu Uniunea Europeană. Euromaidanul, care a culminat în februarie 2014 cu înlăturarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, avea să declanșeze un val de demonstrații pro-ruse și anti-guvernamentale în Donețk și Lugansk. La 11 mai 2014 în ambele regiuni au avut loc referendumuri de secesiune, nerecunoscute de nimeni, la care în jur de 90% din votanți s-au declarat în favoarea independenței față de Ucraina. Ca urmare, au fost declarate Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk, care aveau să anunțe că vor forma o confederație, „o uniune a republicilor populareˮ, care se va numi Noua Rusie. Conflictul a escaladat în august 2014 când artileria rusă, personal auxiliar și, ceea ce Rusia a numit, „un convoi umanitarˮ au trecut frontierele Ucrainei fără permisiunea Guvernului ucrainean, ceea ce a ajutat la întărirea pozițiilor autorităților separatiste. De la începutul conflictului au fost semnate mai mult de 10 acorduri de încetare a focului, inclusiv în decursul anului 2017, dar acestea nu par să rezolve ostilitățile.

Transnistria: este o regiune separatistă autoproclamată, independentă de facto, care controlează partea aflată la est de Nistru, șase comune, precum și municipiul Tighina, care fac parte de drept din teritoriul Republicii Moldova. În 1947 Transnistria este acordată Uniunii Sovietice, majoritatea teritoriului revine Ucrainei și doar o mică fâșie de-a lungul Nistrului a fost inclusă de autoritățile sovietice în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. În august 1989, Marea Adunare Națională de la Chișinău declară limba română ca limbă de stat și trecerea la alfabetul latin, dar decizia este puternic resimțită de populația rusofonă din Transnistria, așa că, în septembrie 1990, se autoproclamă Republica Moldovenească Nistreană. La 27 august 1991 Parlamentul moldovean adoptă Declarația de independență a Republicii Moldova, care cuprindea și teritoriul Republicii Moldovenești Nistrene. Parlamentul cere Guvernului Federației Ruse să-și retragă trupele din Armata a 14-a Rusă care staționau în Chișinău, dar, în timpul retragerii, o parte dintre acestea se opresc la Tighina și Tiraspol, capitala Republicii Moldovenești Nistrene. Cu ajutorul acestor trupe, în anul 1992 forțele separatiste reușesc să preia controlul de la Republica Moldova asupra teritoriului transnistrean, dar și a unei părți din afara acestuia. Trupele ruse rămân în regiune și astăzi, deși, printr-un acord din 1994, se angajaseră să se retragă în decurs de trei ani. În 2006 autoritățile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a republicii autoproclamate, iar 97% dintre votanți, susțin organizatorii, au votat pentru aderarea la Federația Rusă.

Ținutul Secuiesc: se regăsește în partea sud-estică a Transilvaniei și este locuit în majoritate de secui, un subgrup etnic maghiar, cu o populație de aproximativ 800.000 de persoane. Imediat după Revoluția din 1989, la 10 februarie 1990, după unele estimări, 100.000 de maghiari au organizat un marș la Târgu-Mureș prin care au cerut mai multe drepturi, inclusiv pe cel de a folosi limba maghiară. Sub euforia libertății și a dreptului de a protesta liber, în săptămânile care au urmat evenimentele au degenerat. În 19 și 20 martie 1990 au avut loc ciocniri în stradă între maghiari și români care s-au soldat cu 278 de victime.

Voivodina: este o provincie autonomă a Serbiei, situată în partea de nord a țării, cu o populație de aproape 2 milioane de locuitori. Numără 26 de grupuri etnice (românii reprezintă, după unele surse, în jur de 35.000 de persoane) și are șase limbi oficiale, printre care și limba română. Devine provincie autonomă a Serbiei în 1945. Constituția Iugoslaviei din 1974 extinde autonomia Voivodinei și provinciei Kosovo, dar, odată cu Constituția Republicii Serbia din 1990, pierde o parte din aceste puteri, inclusiv pe aceea de a avea un membru în cadrul Președinției Colective a republicii. După prăbușirea regimului lui Slobodan Milošević, Voivodinei i se acordă, în 2002, puteri extinse în multe domenii precum administrație locală, cultură, educație, limbă, domeniul sănătății și asistență socială.

Padania: este denumirea alternativă a Câm­piei Padului, din nordul Italiei. Ea capătă o identitate cu reverberații politice, în 1990, odată cu lucrarea politologului Gianfranco Miglio, care propune o re­for­mă constituțională a Italiei prin care aceas­ta să fie împărțită în trei macroregiuni, inclusiv Padania. Un an mai târziu, nou înființatul partid Liga Nordului pentru In­dependența Padaniei și-a construit doc­tri­na în jurul obținerii fie a unei in­de­pen­dențe a Padaniei, fie pentru o mai mare autonomie a regiunii, iar, în septembrie 1996, a declarat independența Republicii Fe­derale Padania, apoi a înființat un par­lament neoficial și, la 26 octombrie 1997, a organizat alegeri pentru acesta, la care participă aproape 4 milioane de cetățeni. Mișcarea politică a prins forță mai ales în regiunile italiene Veneto și Lombardia. Na­ționalismul venețian promovează redes­co­perirea moștenirii, a tradițiilor, culturii și limbii fostei Republici Venețiene, care a existat pentru 1.100 de ani și care a fost principala putere din Mediterană, și cere o autonomie lărgită sau chiar in­de­pen­den­ța față de Italia. De cealaltă parte, regiu­nea Lombardia, cu capitala sa, Milano, a devenit, la finalul secolului XX, un simbol al „capitalului moral“ al Italiei, în con­di­țiile în care aici s-a desfășurat cea mai ma­re parte a investigației judiciare împotriva corupției cunoscută ca „Mani pulite“, când au fost cercetate 5.000 de persoane publice, majoritatea politicieni și oameni de afaceri. Pe fondul decimării clasei po­litice corupte prind forță noi partide. În am­bele regiuni ideile naționaliste iau am­ploare în ultimele decenii. Partidele na­țio­naliste care susțin autonomia și chiar in­dependența prind tot mai mult teren. La 22 octombrie 2017, în ambele regiuni se va desfășura un referendum consultativ pri­vind creșterea gradului de autonomie.

Corsica: este una dintre cele 26 regiuni ale Franței. Este alipită de Franța în 1768, sub forma răscumpărării unei datorii de la Re­publica Genova. Perioadă îndelungată tra­tată ca o insulă uitată de autoritățile cen­tra­le, Corsica se adâncește în sărăcie. Pre­siunile cresc în a doua jumătate a se­co­lu­lui XX, iar, la 21 august 1975, au loc pri­me­le confruntări armate dintre naționaliștii corsicani, reuniți ulterior în mișcarea te­roristă naționalistă radicală Frontul de Eli­berare Națională Corsicană, și auto­ri­tă­ți­le franceze. De atunci și până în 2014, când FLNC anunță depunerea armelor și începerea procesului de demilitarizare, au loc câteva mii de atentate de mai mică sau mai mare amploare pe insulă, dar și în orașe de pe continent, inclusiv în Nisa și Marsilia, dar și asupra Palatului de Justiție din Paris. Ultimul atentat de anvergură (o serie de 20 de explozii) are loc la 7 de­cem­brie 2012. În iulie 2015, Adunarea Na­țională a Franței votează acordarea unui statut de „colectivitate teritorială unică“, care conferă puteri lărgite insulei. Câteva luni mai târziu, în decembrie 2015, la ale­gerile pentru organismul local de de­li­be­rare, Ansamblul Corsicii, naționaliștii câș­tigă scrutinul, moment care marchează tran­ziția îndelungată a naționalismului cor­sican spre terenul politic de la anunțul FLNC de depunere a armelor.