Frontul reacționar (II)

Pentru mulți dintre contemporanii noștri, Vladimir Putin e o apariție providențială. Și nu doar pentru ruși, care îl susțin ma­siv de aproape două decenii. Ceea ce se în­tâmplă în cea mai mare ța­ră a lumii e privit azi cu sim­patie pe multe alte me­ri­di­a­ne. Pentru curajul/lip­sa de scrupule cu care mer­ge îm­potriva curentului, Ru­­sia e văzută ca un tărâm pri­vi­legiat. Să luăm cazul vieții pri­vate: pravoslavnica noas­tră vecină e pe cale de a de­z­in­crimina, în bună mă­su­ră, violența domestică. Cu al­te cuvinte, a-ți altoi copilul ori a-ți poc­ni nevasta nu va mai prea însemna și bătăi de cap cu statul. Familia devine ast­fel o redută mult mai bine protejată. Ce se va întâmpla, însă, cu femeile și copiii mai puțin norocoși?

Cazul Bodnariu și cele ase­mă­nă­toare au pus Biserica Ortodoxă Română în fața unei noi opor­tunități de a apăra familia tra­di­țională. Reportaje lăcrămoase și apeluri disperate ne-au parvenit din abe­ranta Norvegie, unde bravii noștri com­pa­trioți se luptă cu un Leviathan nemilos, în­setat de sângele nevinovat al copiilor creș­tini. O întreagă mistificare mediatică – ca­re a depășit cadrele confesionale, inedit so­li­dare, și a pedalat pe resentimente na­țio­na­liste, ca și cum bieții români, pioși și fa­mi­liști, ar fi umiliți de occidentali aro­ganți și pervertiți, fără inimă și fără Dum­nezeu – a încercat să dosească gunoiul sub preș. Și dacă acești părinți chiar își bat copiii, iar Norvegia e mult mai bine pre­gătită să-i ape­re de abuzuri decât Ro­mânia? Familia – tra­dițională sau nu – poa­te traumatiza co­piii. E, din nefericire, o realitate per­ma­nen­tă a istoriei. În loc să-i îndemne la po­căință, episcopul Ma­ca­rie Drăgoi îi îm­băr­bă­tează ca pe niște mu­cenici neprihăniți. Ajuns tocmai la cercul polar arctic, ini­mo­sul vlădică invocă, de­zincriminant, „va­lo­ri­le culturale și spi­rituale la care părinții aderă“. Să dăm o raită printre acestea.

N-ar strica să încercăm să aplicăm grilele morale de azi faptelor de demult ale unor personaje de mare prestigiu religios. Avra­am a preferat să-și prostitueze nevasta: pen­tru beneficiile lui materiale, a lăsat-o să devină țiitoarea unor autocrați. Aceștia au păcătuit – cel puțin faraonul egiptean, căci pe regele filistean l-a oprit un vis – din neștiință, înșelați de un venetic care s-a preocupat de onoarea consoartei mai puțin ca Lot de cea a unor oaspeți. În ceea ce-i privește pe copiii lui, nu i-a cruțat la nevoie. Pe Ismael l-a sortit, împreună cu ma­ma sa, deșertului fatal – noroc că Dum­nezeu, nu lipsit de ambiguități și în acest caz, i-a salvat miraculos. Pe Isaac a fost ga­ta să-l sacrifice – un eufemism pres­ti­gi­os, dar tare ambiguu – pentru a nu-și tră­da credința – pus atunci la încercare, etic vorbind, a fost și instigatorul crimei. Nici Noe nu a fost mai reținut: pentru că fiul său Ham a râs de ridicolul beției sale, i-a blestemat cumplit urmașul, pe Canaan. Pă­țania lui Noe amintește de savuroasa sce­nă din Desprinderea – primul film ame­ri­can al lui Milos Forman, din 1971 –, când ado­lescenta „dispărută de acasă“ iese cuminte din camera sa și își găsește tatăl beat în pielea goală, urcat pe o masă, la o mică petrecere casnică între părinți „dis­perați“. Cine era de plâns: fiica/fiul sau ta­tăl? Cât privește filosofia pedagogică, So­lo­mon – pe care tradiția l-a legitimat drept autor al Pildelor – avea doi piloni de nă­dejde: bățul și nuiaua. Sin­gurul bemol era grija de a nu certa până la uci­dere. Da­că literaliștii stricți – ca­re nu lipsesc, și nu doar printre evanghelici – sunt puțini, să nu uităm că mult mai oficiala her­me­neutică tipologică nu con­tes­tă un sens istoric, ci doar îl com­pletează. Astfel în­cât mai tenebroasele aspecte bio­grafice ale personalităților biblice nu sunt re­co­mandate, dar nici dezavuate.

În Bizanțul nostru de după Bizanț, pre­ve­derile penale îl urmau, în această pri­vință, pe înțeleptul Solomon. Dacă răs­fo­im În­drep­tarea legii (1652) sau Carte ro­mâ­neas­că de învățătură (1646), vom descoperi pers­pective similare: toiagul ori biciul erau în­gă­duite tatălui, în schimb era descurajat ape­lul la arme – important era să nu-l „uci­gă de tot“. Încornorat în pro­pria ca­să, bărbatul pu­tea chiar să-și ucidă ne­vasta fără grijă de pedeapsa legii. Chiar și fidelă, aceasta nu-i putea reproșa recursul nelimitat la pumni ori palme. Să precizăm că, pe atunci, vâr­sta minimă pen­tru nunta ortodoxă era de 12 ani pen­tru fete – niște copilițe. Oare câte nu au avut soarta lui Osama – fetița afgană care se dădea drept bă­iat și care, odată prinsă, scapă de exe­cu­ție doar răscumpărată de un bătrân lubric – din filmul lui Siddiq Bar­mak? Dar tații, ori chiar frații, mai aveau un privilegiu: pu­teau să-și omoare fără pro­ble­me fiica/sora care curvea – exact ce ne oripilează azi în filmele care relatează des­pre așa-numitele crime de onoare din co­munitățile mu­sul­ma­ne. Chiar și când le su­pri­mau în­săr­ci­na­te, tații aveau parte de in­dulgența ju­de­că­to­rilor. Oare câți dintre stră­­mo­șii noș­tri pra­voslavnici nu și-au mân­jit mâi­nile le­gi­tim cu sângele copiilor lor? Că de bătut, era prost văzut cine nu-i bătea.

„Rusia e pe cale de a dezincrimina, în bună măsură, violența domestică. Cu alte cuvinte, a-ți altoi copilul ori a-ți pocni nevasta nu va mai prea însemna și bătăi de cap cu statul.“

Dacă patriarhii imperfectului iudaism nu erau mereu la înălțime, ce s-a întâmplat după trecerea lui Iisus? În ceea ce privește propria lui copilărie, biografia autorizată e aproape mută – un blasfemiator Max Ernst și-a permis, totuși, un revers mai rea­list al icoanei: Maica Domnului îi aplică o corecție la fund micuțului, după vreo boa­cănă specifică vârstei. Apostolul Pavel recomanda părinților să nu-și exaspereze copiii. O exprimare un pic enigmatică, de­și putem bănui că se referea la limitele aplicării bătăii. Unul dintre marii săi ad­miratori (și exegeți), Ioan Gură de Aur, e mai explicit: e mai bine să-i sperii – dar strașnic! – decât să-i bați. Excesul de bă­taie e contraproductiv. Practic vorbind, aceasta însemna: să-i bați rar, dar să-i ții într-o continuă stare de frică de pedeapsă. În termenii de azi, abuzul psihologic era nu doar tolerat, ci și încurajat. Ne putem, totuși, întreba de ce a fost nevoie să apară modernitatea pentru a putea valoriza altfel copilăria? Pentru a acorda și altfel de protecție celor încă lipsiți de forța ma­turității. Iluminiștii – horribile dictu încă pentru mulți conservatori de pretutindeni – și apoi psihanaliștii au mai schimbat perspectiva. Îi datorăm hulitului Freud nu doar atenția pentru dramele emoționale ale copilului mic, ci și revelația traumelor provocate de abuzul sexual în familie. Fi­indcă acesta e un alt gunoi ascuns sub preș în familia tradițională: pedofilia și violurile domestice. Cine apără victimele? Mama, deseori și ea înspăimântată? Preo­tul, care ar risca astfel să destrame o fa­mi­lie? Mai bine am consulta mai des sta­tis­ticile – una proaspătă: trei sferturi dintre abuzurile semnalate de copii telefonic anul trecut s-au datorat părinților, iar o treime au fost molestări fizice –, pentru a nu uita că suntem în fața unui flagel po­limorf, iar Biserica nu-i fără vină – tra­dițională, dar și actuală.

Dacă cercetăm motivele pri­vi­le­gierii – azi, din ce în ce mai stigmatizate, dar nu ireversibil, dovadă cazul Rusiei – pe­dep­se­lor fizice, ne va sări în ochi con­cepția tradițională despre trup. Acesta era partea mai șubredă din bi­nomul uman unde conviețuia cu sufletul. Tocmai de ace­ea trebuia ținut din scurt ori chiar în­cărcat cu poveri pentru a nu o lua pe că­rări greșite. Trupul a fost asociat – în­ce­pând cu Pavel – în mod privilegiat cu se­xualitatea, astfel încât corecțiile dure­roase au devenit o contrapondere la în­demână pentru plăcerile erotice – nu doar pentru coit, ci chiar și pentru ceea ce azi numim flirt. La atâtea interdicții – Ioan Gu­ră de Aur e un reper prestigios și în această pri­vință –, inevitabil se înmulțesc expo­nen­țial și pedepsele. Pe scurt, trupul își me­rită strâmtorarea în beneficiul su­fle­tului, iar erotizarea sa (nestrunită cu se­ve­ritate) e calea cea mai accesibilă spre iad.

Un alt motiv e ponderea acordată au­to­ri­tă­ții. Dumnezeu e prezentat, cel mai ade­sea, drept un zbir – să nu ne temem de cu­vin­te. Până să ajungi să-l admiri ori chiar să-l îndrăgești, trebuie să nu-i ieși din cuvânt, cu riscul unor terorizante fu­rii divine. Isto­ria lui Iov ne sugerase că poate Atot­pu­ter­nicului n­u-i place această slugărnicie (ip­o­crită), dar, cum frica e cea mai la în­de­mâ­nă metodă de control, creștinii au preferat să abuzeze de o ase­menea pedagogie. Du­pă modelul ie­rar­hiilor cerești, și cele pământești sunt stricte. Noi uităm rolul decisiv al Bisericii în forjarea acestui auto­ri­tarism. În Le­via­than, Andrei Zviaghințev a imaginat un dialog între un politician lo­cal (corupt) și un episcop. Cel dintâi trece printr-un (tem­porar) moment de des­cum­pănire, dar vlă­dica îl remontează, sfă­tuin­du-l să ac­țio­neze ferm (ca un interlop), fă­ră teamă de imixtiunile celor din capitală. Ne în­chi­puim Biserica drept pedagogul blân­deții, dar ea promovează cu predilecție, de fapt, recursul la violența legitimă a au­to­rității – un concept care ascunde, la ur­ma ur­mei, doar o convenție (deseori strâm­bă). Să luăm și un exemplu mai pro­vo­ca­tor. În 1954 apărea în Franța un ro­man por­no­grafic, Povestea lui O. O fe­me­ie ac­ceptă, pentru a-i face pe plac aman­tu­lui, să se su­pună capriciilor erotice ale unor străini în­tr-un fel de bordel de lux. Dis­ponibilitatea ei provine dintr-o iubi­toa­re renunțare la propria voință. Nu e aceas­tă renunțare echi­valentă cu modelul ofi­cial de sfin­țe­nie? Asemănarea e cel puțin tul­bu­rătoare și ar trebui să ne dea de gân­dit. Într-un asemenea univers, autori­ta­ris­mul nu pu­tea să nu marcheze profund și stra­te­giile pedagogice. Cu bătăile de rigoare.

Una dintre slăbiciunile de fond ale Ort­o­do­xiei e o anumită mis­tificare a mizelor eti­cii. Etica nu-i un paznic care pe unii îi lasă să treacă și pe alții îi opreș­te. Etica pre­su­pu­ne folosirea creativă a unor re­surse cul­tu­rale și spirituale în di­verse con­texte exis­ten­țiale. Iar Tradiția nu-i un imens baros cu care unii să dea în cap altora, ci un sac cu resurse, mai bune sau mai rele, unele cu potențial de ac­tualizare, altele ire­me­diabil anacronice, iar altele dem­ne de că­in­ță. Resurse la care poți face apel, dar care nu țin loc de asumarea res­ponsabilă a unei si­tua­ții, de efortul de a te raporta lucid la re­alitate, de creativitatea unei reacții sal­va­toare (moral). Această slăbiciune în­tre­ți­ne un reacționarism pă­gu­bos. Să ne amin­tim de practica împăr­tășaniei: când aceas­ta a intrat în criză, din cauza unui inedit ri­gorism – efect nefast și al unui mo­na­hism din ce în ce mai de­terminant –, efor­turile lui Pavel de a des­prinde creștinismul de îm­povărătoarele prescripții ale iu­dais­mu­lui au lăsat locul unei reveniri la Le­vi­tic – așa a redevenit femeia impură ritualic.

Orice părinte știe cât de greu e să educi un copil. Mai ales în anu­mite cazuri, mo­mentele de exasperare, de ambivalență ori chiar de renunțare ne pot co­ple­și. Puțini sunt cei care cred – Platon, de pildă – că sta­tul ar trebui să ia locul pă­rinților. Ade­vărata problemă sunt părinții care dera­pea­ză, care smintesc pe cei mici – nici chiar Iisus nu-i cruță. Autoritatea pa­ren­tală se cuvine limitată atunci când se­cretă abuzuri. Cât privește „pălmuțele la fund“ – chiar și Mongolia le-a interzis –, de ce nu ar fi părinții mai ascetici și s-ar stă­pâni? Oare fiindcă nu a avut cine să le cul­tive creativitatea etică? //

Prima parte a articolului poate fi citită aici.