De același autor
„Rețelele sociale dau unor legiuni de idioți dreptul să vorbească când pe timpuri vorbeau doar în vreun bar după un pahar de vin, fără să dăuneze comunității. Atunci erau rapid puși la punct, dar acum au același drept să vorbească precum un câștigător al Premiului Nobel.” (Umberto Eco, 2015).
Eco a fost pe de o parte lăudat pentru poziția sa față de utilizarea internetului și a rețelelor sociale, dar și criticat drept anacronic și elitist. Ironic, se pare că în social media cuvintele sale au fost criticate de oameni care n-au ascultat (integral) interviul, după cum susține un articol publicat în 2017[1].
Filosoful italian admitea și un rol pozitiv al rețelelor sociale, de exemplu facilitarea comunicării în cazul protestelor față de dictaturi sau sugerând că ar fi de acord cu ideea că Holocaustul nu ar fi fost posibil dacă informația ar fi circulat așa rapid și global.
Idiot sau ignorant?
Revenind la legiunile de idioți, iată o explicație interesantă a termenului: în greacă, „idiōtēs era o persoană care nu avea o funcție sau o prezență publică, un om simplu. Sensul a fost extins la persoană ignorantă, pentru că oamenii simpli din Grecia Antică nu erau, în general, educați”[2].
În completare, putem considera și „smerenia intelectuală” (intelectual humility) ca fiind o trăsătură importantă a neidiotului. Celebra poveste cu Socrate realizând că este cel mai înțelept om pentru că știe un singur lucru, pe acela că nu știe nimic cu adevărat, subliniază același lucru.
„Idiot” este astăzi mai degrabă o insultă generică, aruncată dintr-o parte în alta. Cei care cred că vaccinurile sunt sigure și eficiente n-au cum să-i considere altfel pe antivacciniști. La rândul lor, antivacciniștii se declară exasperați de idioții care acceptă „doze nenumărate” de „ser experimental”. Liberalii nu pot avea cuvinte de laudă pentru suporterii lui Trump, care, la rândul lor, vor face eforturi să demonstreze cât de proști sunt oponenții idolului lor.
Cei mai mulți oameni ar fi de acord cu critica lui Eco - că social media permite idioților să vorbească de la același nivel cu neidioții, câtă vreme idioții sunt ceilalți.
La dilema „cine are dreptate”, răspunsurile sunt multiple. În ceea ce ține de lumea naturală, avem metoda științifică. În domeniul raționării, avem o metodologie de a verifica validitatea și puterea argumentelor. Într-un articol recent, arătam cum se face analiza media din perspectiva combaterii dezinformării și propagandei[3], folosind modele specifice.
Problema fundamentală este că mulți utilizatori de social media nu verifică nimic din informațiile pe care le primesc. Gheorghe Piperea, de exemplu, scria recent despre „declarațiile unei doamne octogenare, făcute la WEF (...), după care suprapopularea planetei ar trebui rezolvată prin aducerea populației la nivelul de acum 500 de ani”. Dintre cei 400 de useri care au comentat sub postare, niciunul nu a întrebat unde se poate găsi declarația.
Acest tip de comportament se multiplică, ajunge să dea oamenilor impresia că știu, deși nu știu, efectul Dunning Kruger. Mai mult decât atât, mulți nu vor să audă decât ceea ce le confirmă convingerile deja existente (biasul de confirmare). Majoritatea „oamenilor simpli” nu sunt curioși, nu duc până la capăt ideile pe care le citesc, iar social media e mediul perfect pentru discuții superficiale și baricadare în propria ignoranță. Cred astfel că termenul potrivit este ignorant, nu idiot: ce contează e mai puțin înzestrarea intelectuală nativă, ci dorința de a înțelege sau, mai degrabă, lipsa acesteia.
Experții noștri, experții lor
Paradoxal, ideea că în mediul online nu contează expertiza nu este în totalitate corectă.
Ignoranții și manipulatorii adoră să ironizeze experții, să evidențieze situații când (pare) că specialiștii s-au înșelat. Însă tot ei scot în față cu satisfacție oameni care au titluri de la mari universități, laureați ai premiului Nobel sau alți experți, câtă vreme aceștia spun ceea ce vor ei să audă.
Cei care neagă încălzirea globală l-au pus în vitrină pe Ivar Giaever, care a luat premiul Nobel în 1973 în fizică. Giaever nu are cercetări în domeniul climei și a declarat într-o conferință din 2012 că nici nu-l prea interesează. Dar pentru că are premiul și s-a declarat „sceptic”, a devenit erou al negaționiștilor.
Similar, conspiraționiștii antivaccin l-au îmbrățișat pe Luc Montagnier, care a primit premiul Nobel pentru contribuția sa la descoperirea HIV. Un articol publicat în Nature arată însă că Montagnier a luat o turnură ciudată ulterior, vorbind de emisii electromagnetice ale ADN-ului, de „memoria apei” și devenind adept al homeopatiei.
Pe meleaguri locale, când am scris critic referitor la manipulările și teoriile conspiraționale propagate de Gheorghe Piperea, mi s-a reproșat că nu am căderea să comentez cuvintele unui mare specialist, profesor universitar, doctor. Faptul că specialitatea lui Piperea este dreptul comercial, însă dânsul vorbește despre vaccinuri, economie și geopolitică a rămas neobservat.
Motivul principal pentru care ignoranții recurg la ironizarea și atacarea științei și expertizei nu este că nu înțeleg importanța acestora, ci pentru că nu au suficienți experți de partea lor. Tehnica „falșilor experți”, în care o persoană este ridicată la rangul de expert fără motiv, este, de altfel, una foarte folosită în dezinformare.
Un spațiu superficial
Social media este un spațiu propice falșilor experți, pentru că nu favorizează profunzimea și nuanțele. Vedem asta frecvent în postările de două rânduri care atrag sute de reacții fără să aducă o contribuție. Similar, dacă Oana Lovin pune o poză cu ea, atrage câteva mii de aprecieri, depășind chiar cele mai multe dintre propriile sale postări.
Un exemplu concret: antivacciniștii adoră să scoată în evidență numărul mare de „efecte adverse” raportate în sistemele de monitorizare a siguranței vaccinurilor - VAERS în SUA, respectiv EudraVigilance în Europa. Doar că toți evită să explice funcționarea acelor sisteme, în care oricine poate raporta orice, abia ulterior fiind investigată o potențială legătură cu vaccinurile.
După recentul documentar Recorder despre cum partidele finanțează pe ascuns anumite organizații de presă pentru a fi avantajate în reportaje și interviuri, a apărut ideea că alte organizații de presă sunt finanțate de ambasade occidentale, deci toată lumea cumpără propagandă pe unde poate. Doar că mecanismul de finanțare a ambasadelor este transparent, bazat pe competiție deschisă, presupune un plan inițial, raportări tehnice și financiare finale și în niciun caz nu există vreun control editorial.
Perfect pentru trolling
Simplificarea nu este singura metodă de relativizare, a cărei miză este păstrarea haosului informațional, ideea că e greu, dacă nu imposibil, să mai înțelegi ceva. Internetul e un mediu care premiază troling-ul, abilitatea de a nu lua nimic în serios. Trolling-ul a evoluat în ultimii ani, de la o activitate menită să hărțuiască sau să producă o reacție de nervozitate țintită, ajungând o abordare generică a tuturor subiectelor.
Trolii de astăzi spun rar ceva concret, cu fapte și argumente care să susțină o poziție, preferând în schimb să ia fiecare subiect interesant și să găsească un comentariu sarcastic sau o glumă, care în spate are totuși semnificații ideologice.
În lumea trolilor, orice poate fi ironizat, de la războiul din Ucraina la criza de energie, o pandemie globală sau eforturile de a înțelege ceva din ce se întâmplă. O țintă predilectă sunt cei care lucrează în analiză media, cercetători sau factcheckers, pentru că trolii și manipulatorii au nevoie de spațiu de manevră, nu pot să accepte că cineva chiar verifică ce spun. Astfel de atacuri apar periodic: deja în 2017, Snopes - una dintre primele platforme de verificare a informațiilor din lume – era atacată constant în comentarii. Mai recent, fostul lifecoach devenit comediant și influencer de extremă dreaptă JP Sears a lansat două clipuri în care atacă această activitate.
Deloc întâmplător, trolii (cel puțin de la noi) sunt mai degrabă antioccidentali.
Dialogul surzilor
Mulți ignoranți amestecă în postări tot ce le vine în minte. Este foarte frecvent să vedem postări manipulatoare care pornesc de la criza energiei (cauzată de „birocrații bruxellezi”), trec prin „dictatura politică medicală” impusă de elitele globaliste în pandemie și ajung la războiul din Ucraina care nu este dorit de Rusia, ci de președintele SUA, ca să poată amâna alegerile care urmează (sic!).
Ca să fii influencer, trebuie să atingi toate punctele de interes publicului tău, însă acest tip de construcție mai are o utilitate - este mai greu de demontat. Așa-numita lege a lui Brandolini spune că „energia necesară demontării unui rahat este exponențial mai mare decât energia necesară producerii acestuia”. Cu cât sunt mai multe rahaturi îndesate într-un text, cu atât e mai complicat să demontezi textul respectiv și mai puțin plauzibil ca vreun cititor să depună efortul necesar.
În plus, în conversațiile online, fiecare își alege să reacționeze la ce vrea din ce spune preopinentul, uneori ignorând subiectul principal, ajungându-se astfel la un dialog al surzilor - foarte frecvent, după câteva schimburi, discuția mai are doar o vagă legătură cu vreuna dintre ideile inițiale.
Rău cu rău, dar mai rău fără rău?
Deși mai sus arăt cum rețelele sociale sunt un mediu nefavorabil dialogului și care favorizează simplificarea ideilor, sacrificarea nuanțelor, și care premiază trollingul, rețelele sociale sunt încă un foarte bun agregator de informație.
Capcana principală a rețelelor sociale, o capcană pe care ne-am întins-o singuri fără să ne dăm seama, este credința că putem înțelege fenomene complexe - politici de sănătate publică, realitatea schimbărilor climatice, economie sau geopolitică - cu ușurință, din trei fraze și două glume citite pe Facebook. Cunoașterea problemelor pe care acest mediu le are poate fi un pas în direcția bună, câtă vreme suntem dispuși să facem efortul necesar pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru.
[1] https://www.journals.aseiacademic.org/index.php/ijsei/article/view/102/87
[2] https://www.merriam-webster.com/dictionary/idiot
[3] În ceea ce privește propaganda, mă alătur celor care consideră că poate exista și propagandă bună, vezi de exemplu campaniile de recrutare din SUA din cel de Al Doilea Război Mondial. În acest caz mă refer la propaganda „rea”, cea care se bazează pe falsificarea realității pentru a putea funcționa, nu doar pe prezentarea ei într-o formă atractivă și cu impact emoțional.
