Educație în țara nimănui

Și ce dacă nu știu?

Articolul cu titlul de mai sus, publicat recent de dl Mihai Maci, lector la Universitatea din Oradea, a creat un scurt, dar intens, val de reacții online.

Unii comentatori s-au lamentat imediat față de o presupusă decădere implacabilă a noilor generații. „Tinerii din ziua de azi” nu mai au respect și disciplină, stau cu nasul în telefon, fumează și consumă droguri, ascultă muzică proastă, nu ca „pe vremea mea”.

Alții, în schimb, au sărit în apărarea tinerilor, multe asemenea reacții evocând mai degrabă o imagine cu o cloșcă apărându-și puii decât una a cetățeanului activ preocupat de soarta societății din care face parte. Am aflat astfel că dl Maci n-are cercetare (deci, de ce vorbește?), că este grafoman, că face greșeli de scriere, deși critică tinerii care nu știu să scrie, că este nostalgic după vremurile în care „se făcea carte”, că generalizează fără motiv și că până la urmă poate că e parte a problemei – dacă studenții lui sunt așa slabi, cine să fie de vină?

Prima reacție e un amestec de lamentări venite dintr-o perspectivă ultraconservatoare, care proiectează o perspectivă idealizată a trecutului și una exagerat-decadentă a prezentului. Putem să fim destul de siguri că e puțină realitate (sau deloc) în asemenea reacții – nu doar că prezentul nu e atât de decadent sau decăzut, dar trecutul cu siguranță nu e vreun model în ceea ce privește educația. De altfel, o mare parte dintre problemele de astăzi – rigiditatea, concentrarea pe memorare în dauna înțelegerii, impunerea obținută uneori prin violență verbală sau fizică și care duce la timorarea tinerilor, sunt moșteniri ale sistemului de odinioară.

Reacția de apărare exagerează în direcția inversă, susținând că „the kids are more than alright”, adică totul e super, tinerii sunt perfecți așa cum sunt, iar dacă nu sunt, oricum absolut deloc nu e niciodată vina lor, ci a sistemului, să pună mâna profesorul să-și facă treaba, să le toarne în cap cunoaștere, dacă se poate.

Spațiul dintre cele două poziții pare a fi aproape gol, deși ar trebui să aibă cele mai multe voci. Nu avem de ce să idealizăm vremurile trecute, dar nici să apărăm tinerii de realitate – de faptul că au și ei o parte de responsabilitate în educația lor, chiar și când sistemul nu-i ajută sau mai ales atunci.

Ce vrem de la tineri?

O parte din motivul replierii pe poziții extreme este lipsa unui răspuns coerent la nivel social pentru întrebarea de mai sus. Primii par să vrea ca tinerii să fie clonele lor sau mai degrabă proiecții ale unor imagini false despre cum au fost ei. Ei vor repeta deseori ideea că oamenii fac și cresc (educă) copiii ca „să aibă cine să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe”.

Cei din a doua categorie par să fie genul de părinți din faimoasele grupuri de WhatsApp, mereu impresionați de geniul (imaginat) al odraslelor lor. Unii chiar insistă că nu vor nimic de la copiii lor, o pretenție complet împotriva realității, câtă vreme copiii lor merg la școală*, unde există prin definiție așteptări și obiective.

Așteptările pe care societatea le are de la tineri pot fi rezumate simplu astfel: să devină cetățeni cât mai compleți: productivi pentru societate (cu abilități necesare pieței muncii), activi în sens civic – politic (deci capabili să acumuleze și să proceseze informație), echilibrați în viața personală (capabili de relații sociale sănătoase).

Tinerii de astăzi nu sunt și nu ar trebui să fie ca noi la vârsta lor, pentru că lumea nu mai e aceeași. Pe vremuri nu erau nici aceleași oportunități – acces la informație, burse în străinătate, noi unelte (inclusiv tehnologia), dar nici aceleași provocări – filtrarea informației, distragerile tot mai diverse, dificultățile în a naviga o lume tot mai complexă.

Să nu mai facem atunci comparația inutilă între ei și noi, dar să ne întrebăm totuși dacă tinerii sunt ceea ce pot să fie, nu pentru că vrem să reușească ei unde am dat noi greș, ci pentru că este ceea ce au ei nevoie – de voci oneste care să accepte dificultățile cu care se confruntă, dar să nu-i protejeze de realitate.

Sistemul și indivizii

Discuția stârnită de dl Maci a mai avut o dimensiune interesantă, cu o parte dintre reacții insistând că oricare ar fi carențele tinerilor, cauza este eminamente a sistemului.

În mare parte asta e adevărat. Doar să descriem problemele din sistem ne-ar lua pagini bune: calitatea profesorilor lasă de dorit, problemă amplificată de faptul că nici măcar nu avem suficienți; disciplinele sunt prea izolate, lipsește interdisciplinaritatea; conținuturile sunt încă rigide, ancorate în timpuri de mult apuse; educația e dominată de „instituția” comentariului dictat la clasă, de formule și rețete învățate fără context și fără conexiuni; consilierea la școală pare că nu face față nevoilor; clasele de elevi au în general mai mulți elevi decât scrie în lege.

Peste toate astea, societatea nu pare să prețuiască parcursul clasic, care presupune efort și sacrificiu, ci tupeul și descurcăreala, ceea ce afectează direct și semnificativ motivațiile și percepțiile tinerilor.

Rămâne totuși întrebarea dacă tinerii au vreun fel de responsabilitate sau dacă sunt asemenea unor bucăți de plastilină, complet maleabili de către forțe externe. Paradoxal, unele voci dintre cele menționate anterior par a considera că au și nu au capacitatea de a lua decizii pe cont propriu în același timp. Când tinerii au vreo inițiativă, ne arată că sunt mai maturi decât credem, că înțeleg lumea mai bine decât pare și că sunt pregătiți pentru ea. Când vedem rezultatele testelor PISA sau citim articole care arată probleme reale, precum cel al dlui Maci, tinerii sunt doar rezultatul unui sistem eșuat.

Experiența mea, cei 20 de ani de activitate didactică, dar și cei zece ani de lucru cu tineri în ONG-uri, îmi spune că tinerii pot fi responsabili dacă li se cere, dacă li se explică de ce e important, dacă nu sunt nici complet criticați, nici complet apărați.

Tinerii se pliază ușor pe ceea ce am numit în urmă cu ceva timp calea efortului minim. Prea mulți studenți, obișnuiți de alții – profesori, părinți sau colegi –, se așteaptă la note de trecere pentru simpla prezență la cursuri. Am văzut studenți perfect capabili să se pună de acord să ceară să facem online ultimul curs înainte de vreo vacanță, dar niciodată n-am văzut să se organizeze să ceară o întâlnire în plus pentru a recapitula materia.

Am văzut în proiecte cum tinerii sunt imediat foarte receptivi la discuția despre drepturile lor, dar ajung uneori să le folosească într-un mod în care acționează împotriva propriilor interese. Există în acest sens zeci de exemple de profesori care nu au soluții să gestioneze elevii disruptivi, care știu că e dreptul lor să nu fie dați afară de la oră, deși își dăunează atât lor, cât și colegilor. Putem să răspundem acestor exemple arătând că e vina sistemului, care nu oferă soluții, sau sugerând că poate profesorul e „de vină”, sau susținând că acei copii învață de acasă comportamente asociale. Dar până se repară sistemul ce facem? Ridicăm din umeri? Și dacă în discursul public continuăm să disculpăm inclusiv acei tineri disruptivi pe motivul (probabil adevărat) că nu e vina lor, ce mesaj transmitem? Nu cumva că e social acceptabil acest comportament? Nu cumva le oferim scuza perfectă pentru a nu-și asuma niciun fel de responsabilitate și pentru a face doar ce le oferă satisfacție de moment?

Educație în țara nimănui

Principala problemă cu care ne confruntăm nu este calitatea scăzută a sistemului educațional, ci lipsa de viziune și voință politică pentru reformarea sistemului sau cum afirma Mircea Miclea, „avem prea multe schimbări și prea puține reforme în educație”.

Motivele sunt complexe, iar exemplele, nenumărate, însă realitatea este că din anumite puncte de vedere trăim în țara nimănui, astfel că reducerea discuțiilor despre educație la replica „sistemul e de vină” nu face decât să arate ca o ridicare din umeri colectivă.

Cu atât mai mult cred că discursul public este important, că deși societatea civilă nu pare să aibă suficientă masă critică pentru a provoca acea reformă fundamentală de care avem nevoie, are capacitatea să influențeze atât perspectiva tinerilor despre propria evoluție, cât și a unora dintre părinți.

Tinerii copiază ce văd în familie, se orientează după valorile pe care le observă în societate. Opțiunile lor nu sunt prea bune dacă tot ce văd este că unii deplâng decăderea implacabilă a generațiilor, iar alții cred că apără „tinerii din ziua de azi”, pretinzând că sunt perfecți așa cum sunt.

Acest articol se vrea astfel o pledoarie pentru vocile echilibrate, care admit problemele și nu se grăbesc să caute a cui este „vina”, ci încearcă să găsească să transmită tinerilor și părinților că reușita reală se obține prin efort și sacrificiu și că rolul și responsabilitatea lor sunt cu atât mai importante cu cât „sistemul” este mai defect. Nu este corect, dar asta e realitatea și nu văd cum ne poate ajuta să o ascundem sub preș.  //

-* Există o problemă reală cu abandonul școlar, însă argumentul aici se referă la oamenii care au perspectiva menționată, deși sunt activi în creșterea copiilor, au grijă să facă școală și chiar activități extracurriculare.