De același autor
Nu am observat care a fost până acum viața culturală din București în luna octombrie, ce se va mai întâmpla până la finalul lunii (eu fiind un biet provincial), dar aș paria că evenimentul lunii (extinzând un pic, poate chiar la nivel național, și asta fără să exagerez) a fost ciclul de trei conferințe susținute de istoricul, profesorul (la École Supérieure de Commerce din Paris) și jurnalistul francez Thierry Wolton în moderna sală de expoziții, dar și de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din București, de pe strada Calderon nr. 66. Thierry Wolton este bine-cunoscut publicului românesc mai ales prin trilogia sa monumentală despre istoria comunismului mondial, apărută la Editura Humanitas în 2018 sub titlul O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică (Călăii-1, Victimele-2, Complicii-3).[1] Din nefericire nu am ajuns decât la deschiderea evenimentului memorabil, dar cele trei ore petrecute în compania marelui istoric francez au fost un regal intelectual care merită relatat chiar și incomplet, fragmentar.
În deschidere a luat cuvântul gazda evenimentului, doamna Ana Blandiana, care a făcut din nou apel la prezervarea memoriei și la importanța cunoașterii comunismului, pentru că el încă există, chiar dacă în 1989-1991 sistemul s-a prăbușit (cel puțin în Europa). „Sunt trei consecințe ale comunismului de care ne lovim și astăzi, deci comunismul nu face parte din istoria îndepărtată. Există comunismul din fostele țări comuniste, iar cel mai frapant exemplu este cel din Rusia de azi, există cele șase țari care în continuare au la conducere partide comuniste (în afară de Republica Populară Chineză, vorbim despre Vietnam, Laos, Cuba, Coreea de Nord și Eritreea) și mai sunt rămășițele lui din Occident, care au luat diverse forme, care se apropie de esența comunismului, fie că vorbim de corectitudinea politică sau cancel culture. Acum două decenii, când am observat primele efecte ale corectitudinii politice în Vest, credeam că nu ne vor afecta, că suntem vaccinați împotriva lor, dar acum nu mai sunt deloc la fel de sigură. Vedem și la noi că tinerele generații, care nu au trăit în comunism, cochetează cu aceste forme de neo-marxism toxic importate din Occident. Memoria se dovedește din ce în ce mai scurtă. De aceea am ținut să mențin acest termen și în denumirea acestui spațiu - Memoria ca formă de justiție din Memorialul Sighet la București. Când nu există justiție, doar memoria poate face justiție” (aprox.). Amfitrionul ciclului de conferințe a fost Cristian Pătrășconiu, care de altfel a anunțat că inițiativa de a organiza conferințe se va repeta lunar, în același spațiu generos.
E drept că numai cineva absolut pasionat de subiect poate duce la capăt cele aproape trei mii de pagini (eu am dus doar două mii, dar mi-am propus ca în acest an să finalizez procesul), însă Thierry Wolton a oferit numeroasei și alesei asistențe (Teodor Baconschi, Cristian Preda, Dan Grigore, Serenela Ghițeanu etc.), cu multă generozitate și pasiune, un adevărat rezumat al cărților sale. Reluăm câteva dintre ideile sale de forță, care merită repetate mereu și mereu.
Comunismul nu a venit la putere pentru că masele l-au dorit în mod special, ci în urma unor lovituri de stat (1917 în Rusia), a unor războaie civile câștigate de comuniști (cazurile chinez și cubanez), în urma războaielor provocate de fenomenul decolonizării (cazul Indochinei) sau a ocupării manu militari a țărilor din Europa Centrala și de Est după 1945. Este vorba despre o minoritate de intelectuali care se proclamă revoluționari și care pun mâna pe putere și, mai ales, pe aparatul de stat care este foarte, foarte important în această ecuație, căci controlându-l comuniștii își pot impune politica genocidară. În mod paradoxal, comunismul nu a fost niciodată o mișcare de masă. Nazismul și fascismul au fost, și este suficient să mergem în istorie, căci ambele au cunoscut succes la oameni, chiar la urne, au fost votate în mod liber. „M-am întrebat de ce comunismul a reușit în anumite țări și în altele nu, de ce nu a avut nici cel mai mic succes în Statele Unite și Marea Britanie, de exemplu, chiar dacă Marx a trăit, studiat și conceput ideologia sa observând societatea britanică din timpul Revoluției Industriale. Dar proletariatul britanic nu a fost interesat de revoluție, ci doar de cum să-și amelioreze soarta materială pe măsură ce societatea prospera. De altfel, Marx a cam fost dezamăgit la finalul vieții sale de trădarea proletariatului, de îmburghezirea muncitorilor. Comunismul a reușit în Rusia, unde exista o birocrație țaristă cu o îndelungată istorie (să nu uităm că funcționarii țariști erau obligați să îmbrace o uniformă specială) și în China, care chiar dacă era fragmentată cunoștea autoritatea lorzilor de război. Mai este factorul confesional, atât ortodoxia, cât și confucianismul predicând supunerea față de autoritatea laică. De aceea le-a fost mai ușor. Nu trebuie să trecem cu privire complexul de inferioritate pe care l-au resimțit atât comuniștii ruși, cât și cei chinezi față de Occident, care vine pe filieră istorică, explicându-se prin înapoierea față de Occident a Rusiei și Chinei. Aceste elite voiau să recupereze decalajul. Dar ce reușesc ele să facă, până la urmă? Nimic altceva decât să-l accentueze.”
„Toate comunismele ajung să îmbrățișeze naționalismul, pentru a se legitimiza față de popoarele oprimate. Iar când comunismul dispare ce rămâne? Naționalismul, desigur.”
„Un alt motiv pentru care comunismul seduce, chiar și azi, este folosirea/instrumentalizarea egalității. Un discurs care este foarte atractiv pentru ființa umană. Ne naștem egali și ar trebui să avem aceleași drepturi egale, dar omul este fundamental diferit. Iar comunismul a predicat în teorie egalitatea, dar nu s-a sfiit să lichideze milioane de oameni, care nu se încadrau în matricea sa. De altfel, regimul comunist este cel mai anti-egalitar din câte au existat vreodată, pentru că el are dreptul la viața și moartea supușilor săi.”
„Întrebarea corectă nu este de ce au existat aceste regimuri, ci de ce au durat atât de mult? Iar din răspunsul la această întrebare nu poate fi eliminată vinovăția Occidentului, care de multe ori a avut speranța că regimurile acestea se vor schimba, că se pot derula afaceri cu ele ca și cum ar fi vorba de orice alte țări, oferind know-how, bani, alimente, resurse unor regimuri criminale”
Discursul plin de vervă și umor (uneori negru, dar și autoderiziune) de aproape trei ore al oaspetelui francez a atins și problematici spinoase, din prezent, precum Rusia (Putin are nostalgii sovietice, dar regimul său nu este unul comunist, ci naționalist-autoritar), iar China este considerată de către Thierry Wolton drept cea mai mare amenințare la adresa democrației occidentale, mai ales având în vedere că este cea de a doua putere economică a lumii. („Dar cine a ajutat-o să ajungă atât de bogată? Noi, occidentalii, care am investit miliarde, know-how, atunci când nu l-au furat singure serviciile secrete chineze. Iar acum nici nu știți, pentru că este departe de noi, ce propagandă antioccidentală există în R. P. Chineză, regimul încercând să-i spele pe creier pe oameni”, sau colaboraționismul cu Putin al unor partide și figuri politice occidentale.) Poziția ezitantă a președintelui Macron față de războiul din Ucraina și conversațiile lunare cu un criminal precum Putin, Wolton le pune pe seama... tinereții sale. În plus, oaspetele francez a scos în evidență, chiar prin exemplul simpatic al fiului său, antiamericanismul funciar al francezilor, care există fără o motivație rezonabilă (decât cea a geloziei istorice), având în vedere că americanii au eliberat Franța în 1944, iar în 1917-1918 aportul lor a înclinat decisiv balanța în favoarea Antantei. Nu în ultimul rând, americanii au preluat și continuat războiul colonial din Indochina generat de decizia Parisului de a nu-și abandona coloniile asiatice. În interviul din revista timișoreană Orizont, luat de Cristian Pătrășconiu, Thierry Wolton formulează și o altă ipoteză foarte interesantă, în care face legătura între comunism și prezentul dominat de social media și meta-realitate. „Este evident, în opinia mea, că în gândirea binară exprimată pe rețelele sociale- cine nu e cu noi e împotriva noastră-, precum și în instinctul de turmă digitală care ia amploare (ea îi urmează pe cei care strigă mai tare, cei care sunt mai radicali) regăsim mecanismele care au adus succesul comunismului în secolul XX. Lenin a fost un exaltat și tocmai datorită acestui fapt inspira teamă și mulți l-au urmat. Astăzi, influencerii netului sunt, în felul lor, tot niște exaltați, care îi antrenează pe ceilalți, mulțumiți să se alăture grupului pentru a nu părea marginali.” Wolton a declarat că se consideră un om bine informat, chiar dacă nu gustă rețelele sociale și se informează citind ziarele Le Figaro (unde și scrie), Le Monde sau Le Point și urmărind știrile televiziunilor franceze (care sunt de o mie de ori mai profesioniste decât cele ale suratelor române - nota mea).
Thierry Wolton, răspunzând unei întrebări din public, a mărturisit că vine de aproape două decenii în România și că la un moment dat credea că suntem pierduți, dar acum observă că situația țării noastre este mult mai bună, iar asta se vede și la o privire superficială, prin incontestabila îmbogățire materială a românilor. Farmecul întâlnirii cu Thierry Wolton cu greu poate fi transpus în cuvinte, rămânând un moment de referință. Iar autograful acordat la finalul conferinței pe pagina de gardă a volumului K.G.B.-ul în Franța (Humanitas, 1993), o amintire durabilă și o dovadă că această conferință chiar a avut loc.
[1] Despre această fascinantă lucrare am scris și în Revista 22 aici https://revista22.ro/cultura/vinovatia-complicilor și aici https://revista22.ro/cultura/calaii-comunisti
