Ce rămâne din cultura română în vremuri de pandemie?

E foarte grav că, în acest moment, administrația culturală nu ia măsuri imediate pentru amortizarea pierderilor pe care creatorii din toate domeniile culturale le vor avea în următoarele luni.

Corina Suteu 22.03.2020

De același autor

Senatul berlinez a votat vineri un ajutor de 320 de milioane de euro în favoarea lucrătorilor culturali care au rămas fără activitate în perioada epidemiei. Ministerul Culturii din Franța ia la rândul său măsuri de sprijin pentru aceste categorii vulnerabile economic.

Este momentul, cred, să ne amintim acea serie de lucruri importante pe care politicienii și birocrații români le-au uitat.

De ce alege o societate să susțină, prin subvenții publice, cultura? De ce nu lasă publicul să decidă, pur și simplu, ce anume vrea sau nu să „cumpere” ca produs cultural, concesionând total pieței dreptul de a hotărî cât este de viabilă o întreprindere creativă?

O parte din banii din taxele plătite de salariați merge — într-un procent foarte mic, e adevărat, (comparativ cu alte domenii) către instituții culturale, care sunt finanțate din aceste taxe, ceea ce este o alegere de politică publică, nu o situație general valabilă în toate țările de pe glob.

Să ne amintim, de asemenea, că aceste instituții sunt administrate și conduse de oameni al căror obiect al muncii îl constituie cultura, arta și, indirect, cei care le produc. Că aceste domenii delicate, dar esențiale, ale existenței umane, sunt considerate, așadar — în țările care au un aparat de stat foarte puternic — servicii publice, asemeni canalizării, transportului, serviciilor de educație și de sănătate.

Pe scurt: la ce servește, de fapt, unei societăți, sistemul civilizator al artelor și al creației?

Raspunsurile pot fi mai multe, dar am să aleg unul singur, folosindu-mă de o replică pe care Margaret Thatcher a dat-o cândva, explicând de ce Marea Britanie nu dorește un sistem de subvenție publică în favoarea culturii, după model francez. Citez din memorie: “Nu avem nevoie de accesul tuturor la cultură. Acest acces creează un orizont de așteptare cetățenilor, or noi nu vrem asta. Noi vrem cetățeni care să muncească și să producă eficient, fără a se proiecta într-un orizont de așteptare mai înalt.”

De la această replică au trecut câteva decenii bune, dar unul dintre rolurile importante pe care le are cultura într-o societate democratică este, în continuare, să creeze orizonturi variate de așteptare, să transmită experiențe, să deschidă apetitul pentru mai multe feluri în care viața poate fi trăită și înțeleasă. Pe scurt: să ofere omului social instrumentele sensibile necesare unei simțiri complexe și critice a realității, o formă de înțelegere de care, din păcate, politicienii nu au nevoie, astfel că mențin acest domeniu într-un con marginal.

Pe de altă parte, a subvenționa cultura poate deveni, atunci când subvenția este condiționată de interese politice, ideologice, financiare, de clan, un mod puternic de a manipula gustul public. Nu întâmplător orice regim totalitar va folosi cultura ca pe o trambulina ideologică ideală.

Știm deja că marketingul cultural, spre deosebire de cel comercial-clasic, nu presupune răspunsul la o cerere, ci propunerea unui „produs”, deci inițierea către o nouă ofertă care, educată în spiritul produsului, va deveni cerere. Or, pe măsură ce cultura de masă a câștigat tot mai mult teren, și arta a devenit, sub presiunea globalizării, un produs de consum ca oricare altul, pierzându-și caracterul „sacru”, emoțional, iluminator. Ne aflăm în fața paradoxului atât de frumos exprimat în expresia „Prințului Fericit” al lui Oscar Wilde, unde „plăcerea se confundă cu fericirea”.

Așadar, cultura poate fi: sacră și inspirațională, produs pur economic sau/și entertainer.

De aceea, subvenția publică pentru cultură implică o responsabilitate față de societate și față de cetățeni, responsabilitate care e atât a celui care alocă resursele, cât și a celui care le administrează.

În momentul de față, sfera culturii și a lucrătorilor în cultură este sub asediul epidemiei. Alte sectoare ale economiei sunt și ele grav sub asediu. Diferența esențială este următoarea: dacă pentru toate celelalte sectoare activitatea economică este strict utilitară — chiar și sănătatea, mediul, educația au o dimensiune clară de utilitate imediată, lipsită de spiritualitate: un om bolnav, needucat sau care trăiește într-un mediu poluat va fi, în termenii lui Thatcher, „ineficient ca lucrător” —, sistemul cultural este un domeniu al aspirației, al realităților simbolice, al creării faimosului orizont de așteptare de care mai mult ca oricând avem nevoie în aceste timpuri, când lipsa de previzibilitate e uriașă.

Consumul cultural a crescut enorm în tot acest timp în care suntem izolați în case, de la filme la cărți, de la muzică la operă sau la vizite virtuale în muzeele lumii. Tocmai de aceea foarte multe instituții culturale din întreaga lume au oferit acces gratuit la biblioteci, spectacole, filme documentar sau de ficțiune, lucrări de artă — pentru a-i ajuta pe oameni să reziste, să le dea sens, să le ofere povești, să rămână împreună în lipsa contactului fizic, să se distanțeze social, dar să se apropie prin cultură.

În același timp, platforme de streaming online (precum Netflix, HBO Go, Amazon Prime șamd) câștigă acum imens de pe urma izolării indivizilor din întreaga lume, dar câți dintre acești bani vor ajunge la artiștii, scenariștii, regizorii și toți cei care fac un film să se întâmple, dar care acum nu mai au de lucru?

Arta și cultura sunt create de artiști, de intelectuali, de gânditori și de acompaniatorii direcți ai acestora, la fel de indispensabili procesului creației: organizatori, tehnicieni, artizani, editori, curatori și așa mai departe.

Lăsându-ne antrenați în logica exclusivă a artei care produce „plăcere”, nu în aceea a artei care produce „sens”, cădem foarte ușor în capcana ideii că arta este un produs economic ca oricare altul și că, în acest moment de criză cu totul excepțional, ea nu este o prioritate. Dimpotrivă, ea este cea pentru acum avem, în fine, suficient timp, capacitate de apreciere și multă nevoie. Mai mult ca oricind, ea este oglinda in care ne vedem asa cum sintem, lucru esential in vremurile dificile care vor urma.

De asemenea, cădem în capcana — convenabilă pentru mulți — a ideii că e firesc ca administrarea culturii să supraviețuiască nonșalant, în timp ce creatorii culturii rămân fără mijloace de subzistență. Spre deosebire de orice alt domeniu în care necesitatea e legată intrinsec de nevoi umane recurente pe care adminstrația publică le pune în mișcare, cultura și artele au o dinamică inversă: ele pun în mișcare și justifică existența unei administrații care, din păcate, a ajuns acum să funcționeze ca un sistem în sine, ca un stăpân peste talent, nu ca un facilitator și susținător al acestuia.

Cu alte cuvinte, Ministerul Sănătății există fiindcă există boli, ceea ce e un fapt concret, repetabil și care, după cum se vede, ne poate da lumea peste cap. Ministerul Culturii există, însă, fiindcă o serie de oameni înzestrați creativ și intelectual își dedică viața unei vocații pe cât de sublime, pe atât de riscante, construind patrimoniu și înțelesuri, adică identitate simbolică, unei comunități. Ei sint cei care trebuie sustinuti prioritar.

De aceea, e foarte gravă constatarea că, în acest moment, administrația culturală centrală și locală din România nu ia măsuri imediate și eficiente pentru amortizarea și compensarea pierderilor pe care categoriile vulnerabile ale creatorilor din toate domeniile culturale le vor avea în următoarele 3-6 luni, poate și mai mult, cine poate ști? Ce obiect de activitate vor mai avea aceste administrații când epidemia se va stinge? Ce obiect de activitate au functionarii acum, când evenimentele sunt anulate, dar salariile lor, spre deosebire de câștigurile multor artiști ne-salariați, continua sa curga.

Epidemia va cauza, sper, o redesenare a felului în care, în anii aceștia, trebuie regândită din temelii administrația culturală, modernizată și aliniată eficient cu nevoile celor care sunt practicienii culturii din România lui 2020.

Până atunci, însă, Ministerul Culturii, cel al Muncii, centrele culturale locale, uniunile de creație, ar trebui să construiască soluții de răspuns rapide. Pentru că Margaret Thatcher avea dreptate: cultura e singura care oferă un orizont de așteptare. Iar noi, acum, avem doar așteptare, ne lipsește însă orizontul.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22