De același autor
Motivul pentru care cad drone rusești pe teritoriul românesc este că rușii atacă infrastructura civilă, adică instalațiile de descărcare a cerealelor din porturile ucrainene la Dunăre, Ismail și Reni. Acestea au devenit ținte după ce Ucraina a decis să stabilească o rută alternativă de transport a cerealelor, atunci când Rusia a denunțat, în iulie, acordul care crea un coridor sigur către strâmtorile spre Mediterana. În prezent, porturile ucrainene la Marea Neagră Odessa și Nikolaev sunt supuse blocadei rusești.
O rută prin care a trecut cel puțin o navă până acum este de la Odessa prin apele românești și bulgare, pentru a evita atacurile rusești. Aceste rute alternative cresc pericolul ca rușii să împânzească aceste zone cu mine în tentativa de a sugruma comerțul cu cereale al Ucrainei și, în acest fel veniturile semnificative care provin din exporturi. Pe de altă parte, deși Ucraina s-a oferit să plătească asigurarea pentru nave, companiile internaționale de transport încă nu se simt în largul lor să trimită vasele în Ucraina. Cum nimeni nu mai crede în bunul-simț rusesc, există temerea serioasă că, dacă se va reuși spargerea blocadei, atunci rușii nu vor ezita să atace navele civile. Pentru a contracara o asemenea eventualitate, s-a propus ca navele comerciale să fie însoțite de nave militare ale NATO aflate în Marea Neagră, dar această soluție crește enorm riscul unei confruntări militare între NATO și Rusia, ceea ce Occidentul încearcă să evite cu orice preț.
Pe de altă parte, nu există suficiente nave NATO în Marea Neagră care să își asume o asemenea misiune. La începutul războiului, Turcia a interzis intrarea în Marea Neagră a navelor militare cu capacități ofensive, atât rusești, cât și occidentale, invocând în mod nu tocmai onest prevederile Convenției de la Montreux din 1936, care reglementează traficul prin Bosfor și Dardanele.
În afara Rusiei, rutele alternative de transport mai au un adversar redutabil: Turcia. Acordul inițial de stabilire a unui coridor de transport a fost realizat sub umbrela ONU și cu medierea Turciei. Ankara își dorește în primul rând ca Rusia să încheie blocada și să revină la înțelegerea realizată de ONU. Pentru acest lucru a pledat președintele Recep Erdoğan la întâlnirea pe care a avut-o cu Vladimir Putin la începutul acestei luni la Soci. În schimb, Putin a cerut revenirea băncilor rusești în sistemul de comunicații interbancare SWIFT, un lucru pe care occidentalii nu au, deocamdată, de gând să îl facă. Va fi nevoie de multă forță de persuasiune din partea lui Erdoğan să convingă partea occidentală să cedeze, dar președintele turc nu are suficientă credibilitate. Turcia lui Erdoğan a jucat în acest război la două capete, pe de o parte, oferind drone și armament Ucrainei, iar pe de alta, ajutând Rusia să evite sancțiunile occidentale. Rușii folosesc nave civile în scopuri militare, iar turcii se prefac că nu știu nimic, deși încurajează acest tip de contrabandă de pe urma căreia profită din plin. Turcia este, de asemenea, principala rută de export al bunurilor ucrainene jefuite de Rusia.
Problema turcă
Turcia a favorizat dintotdeauna o distribuție a puterii în Marea Neagră care să garanteze că regiunea rămâne o afacere bilaterală între Ankara și Moscova. Această atitudine binevoitoare se suprapune pe relații economice solide între cele două țări - importurile turce de gaze naturale joacă un rol primordial. Îndepărtarea lui Erdoğan de Occident din motive ideologice și apropierea de Rusia, inclusiv prin asumarea riscului de a strica iremediabil relațiile cu NATO, din cauză că a cumpărat sisteme antiaeriene rusești S-400, fac poziția Turciei să fie, în general, și în particular în acest război, una de ambiguitate, de neutralitate asumată. Statele Unite și aliații săi știu însă că a pierde Turcia de pe orbita occidentală în favoarea Rusiei sau a triunghiului China-Rusia-Iran ar fi o lovitură grea dată securității europene și vestice, de aceea au tolerat ca Turcia lui Erdoğan să facă aproape tot ce vrea și ce nu vrea. Iar Turcia nu vrea dezvoltarea de rute alternative de transport al cerealelor ucrainene, ci vrea revenirea la acordul inițial, care i-ar permite Ankarei să își păstreze statutul de mediator și, deci, de stat-cheie indispensabil în criza ucraineană.
Există însă o cale de a evita Turcia și de a garanta securitatea transportului naval. Nu este prima oară când experții americani spun acest lucru: cea mai bună cale de a trece peste blocajul turc al strâmtorilor și pentru protejarea transportului maritim este sporirea semnificativă a capacităților navale ale României, singura țară cu deschidere la Marea Neagră în care aliații NATO pot avea deplină încredere. România a ratat cumpărarea a patru corvete, nu știe dacă și cu cine va moderniza sistemele de armament ale celor trei fregate și a angajat cumpărarea a două submarine din Franța care ar trebui să ajungă peste zece ani, dar poate face ceva semnificativ acum. După cum remarcă publicația War on the Rock, aliații ar trebui să doteze România cu dragoare maritime (din care flota României are patru), pentru că sunt exclusiv nave defensive și nu cad sub restricțiile turcești, dar pot să însoțească convoaiele comerciale fără a stârni furia rușilor. Dacă punem și rolul pe care îl va juca România în noua strategie americană la Marea Neagră, este clar că sporirea semnificativă a flotei românești va contribui major la securitatea regiunii și a Alianței. //
