De același autor
Potrivit lui Crin Antonescu, „nu moare România dacă Dragnea scapă de câteva dosare“, un alt fel de a spune că nu e mare lucru dacă guvernul dă Ordonanță de Urgență privind amnistia și grațierea, că a trecut România prin încercări mai grele ca să fie doborâtă acum de eliberarea și/sau exonerarea corupților dovediți sau pe cale de a fi dovediți. Declarațiile lui Antonescu nu ar merita gratificate cu onoarea unei mențiuni, dacă această opinie nu ar fi devenit una dintre ultimele linii de bătaie ale aparatului de propagandă antijustiție: „Ne-am agățat cu toții de povestea asta, ca și cum de ea depinde viitorul patriei, dar ce mare brânză? Ce mare scofală dacă se dă amnistia și grațierea? Se face gaură în cer? Se anulează Crăciunul? Moare România? Nici vorbă“. În realitate, cu cât se repetă mai mult astfel de pledoarii care fac apel „la scara istoriei“, următoarea sută de ani etc., cu atât devine mai clar că mizele amnistiei și grațierii sunt cu adevărat importante și grave.
Prima constă în caracterul imediat, cert și permanent al acestei măsuri. Guvernarea PSD a demonstrat că 12 ani de reforme dificile și incomplete în justiție pot fi anulate de o coaliție largă formată din lideri politici, instituții capturate, precum CCR, și agenții restaurației din sistem, că, așadar, nicio reformă nu este cu adevărat ireversibilă. Dar, dacă acest lucru este din nefericire adevărat, tot atât de adevărată este și reciproca. Nici restaurația nu este ireversibilă, răul făcut poate fi îndreptat, iar statul de drept - întărit. Agenții contrareformei sunt foarte conștienți de fragilitatea propriului demers, oricât de copleșitor ar părea el la TV, și de aceea au nevoie de ceva concret care să devină realitate acum și pentru totdeauna. Or, singura măsură care oferă acest caracter imediat și permanent este amnistia, care, odată intrată în vigoare, fie și printr-un act administrativ cum este o OUG, nu mai poate fi întoarsă. Este singurul lucru care poate satisface armata de corupți și infractori ai căror reprezentanți au devenit Dragnea și grupul care a pus stăpânire pe PSD și pe țară.
A doua miză, care decurge din prima, este însuși viitorul democrației liberale românești. Aud în ultima vreme tot mai multe voci, inclusiv prietene, care susțin înțelept că anticorupția nu este panaceu, că a trimite corupții la închisoare nu asigură o educație și o sănătate mai bune, nu garantează construcția mai eficientă a infrastructurii și nu asigură în sine o mai bună guvernare și că, în general, ar fi cazul să ne mai ocupăm și de construcția instituțională într-o țară în care nicio instituție nu funcționează cum trebuie. Cum ar fi însă posibile una fără cealaltă este dincolo de capacitatea mea de înțelegere. Nu susțin că instituțiile sunt disfuncționale numai pentru că sunt măcinate de corupție, că incompetența și calitatea slabă a „capitalului uman“ nu joacă și ele un rol, dar, atâta vreme cât vorbim de corupție cvasigeneralizată în sistemul public, atunci nu vom putea spera niciodată la instituții independente și dedicate binelui public. Invers însă se poate. Se poate să ai instituții corupte și durabile al căror caracter opresiv și disfuncțional să ofere norma vieții sociale ca în Rusia lui Putin. Poți să ai un astfel de regim relativ stabil, care să se bucure chiar și de un oarecare suport popular, dar nu vei mai avea o democrație liberală.
Or, amnistia și grațierea garantează, pe de o parte, transformarea corupției în normă instituțională, iar pe de alta, impunitatea clasei birocratice, care, din funcționari publici, devin în foarte scurtă vreme o cleptocrație de partid. Dacă admitem că România este teatrul unei confruntări între un regim cleptocratic care aspiră la autoritarism și democrația liberală de tip occcidental, atunci amnistia și grațierea ar reprezenta o lovitură mortală dată democrației liberale.
Actorii politici sunt conștienți de aceste mize și de aceea amnistia a devenit acum principalul teren de bătălie politică. Gruparea proinfracțională din jurul lui Dragnea presează constant pentru adoptarea acesteia prin OUG, o formă de legiferare ieșită din controlul de constituționalitate, deci, cvasiabuzivă, pentru că în felul acesta scapă de chinurile contestărilor și amânărilor. Dacă ordonanța nu este emisă acum, până la sfârșitul anului, urmează șase luni de președinție a Consiliului UE, când puterea nu își poate permite să declanșeze o criză politică. În șase luni, cu toată contrareforma agresivă din justiție și cu toată instituirea poliției politice a justiției, care este Secția Specială pentru magistrați, nici Dragnea, nici apropiații săi nu pot fi siguri că scapă. Și dacă Dragnea nu poate fi sigur, nici marea masă a cleptocraților care așteaptă fremătând să proclame moartea anticorupției nu poate fi încă sigură. Numai amnistia și grațierea îi asigură că anticorupția este îngropată, altfel va exista întotdeauna un risc.
De partea cealaltă, opoziția, prin vocea USR, a făcut apel la președinte să participe la toate ședințele de guvern de acum și până la sfârșitul anului, pentru a se asigura că OUG nu este adoptată. La rândul său, președintele Iohannis a făcut apel la partea rațională din PSD să nu îl urmeze pe Dragnea pe calea distrugerii democrației. Acești actori politici par conștienți de gravitatea și urgența momentului.
Gândul însă că soarta democrației depinde de Iohannis, de partea responsabilă din PSD și de o mână de funcționari din ministere este unul profund neliniștitor.
