De același autor
Afirmația că Ion se opune programului Anghel Saligny „pentru că așa vrea el”, adică fără temei și cu posibilă rea-voință, este o acuzație din arsenalul propagandistic al PSD. Tehnic, Ion nici măcar nu putea da avizul pentru că proiectul de Ordonanță de Urgență nu se afla la Ministerul Justiției, ci la ministerul Transporturilor. Dar dincolo de acest amănunt care ține de circuitul hârtiilor în hățișul birocratic guvernamental, ministrul Justiției nu putea refuza un aviz fără nici un motiv. Motivele au fost expuse, ceea ce ar fi trebuit să declanșeze negocieri în interiorul guvernului și al coaliției pentru a găsi o formulă de OUG acceptată de toate părțile. Această negociere nu a avut loc pentru că Florin Cîțu a ales să recurgă la amenințări și gesturi de forță unilaterale. Formula de proiect de OUG agreată de Cîțu, de PNL și de UDMR este una în care acest PNDL3 este lipsită de transparență, fără reguli de implementare clare și fără mecanisme de monitorizare a proiectelor, construită exact pe modelul PNDL 1 și 2, cu alte cuvinte cu potențial mare de ineficiență, abuzuri și corupție. Nu s-a opus nimeni niciodată, după știința noastră, unui program de investiții în infrastructura locală de la buget. S-a opus acestui program, care riscă să devină, ca și primele două, un mecanism de transfer al banilor publici în buzunarele clientelei de partid.
În al doilea rând, acuzația că Stelian Ion nu a reușit să facă reformele promise și „nici măcar să desființeze Secția Specială pentru care ar fi existat consens”, este falsă și răuvoitoare. „Consensul” amintit, adică acceptul PNL și UDMR, a existat pentru o variantă în care judecătorilor li se ofereau „garanții” împotriva unor pretinse puneri sub acuzare prin instituirea unor avize de la CSM și prin instituirea competenței Parchetului General, nu a DNA, în dosarele care îi vizau pe magistrați. Aceste garanții reprezintă o formă de imunitate mascată, sunt neconstituționale și au fost respinse de Uniunea Europeană. Varianta așa-zis „radicală” susținută de Stelian Ion – SIIJ se desființează fără condiții și dosarele revin la DNA – a fost singura care respecta statul de drept și Constituția. Blocajul intervenit ulterior este exclusiv responsabilitatea politicienilor din PNL și UDMR, care nu vor să redea DNA autoritatea pe care trebuie să o aibă de drept. Argumentele lor că DNA ar fi comis „abuzuri” în trecut vin direct din panoplia lui Liviu Dragnea și a mass-media aservite.
În aceste condiții, este limpede că Florin Cîțu nu a avut nici un temei pentru a-l revoca pe Stelian Ion. A fost un gest de forță agreat tacit de președintele Klaus Iohannis, care s-a și grăbit să semneze decretul de revocare. În principiu, un prim-ministru, prin autoritatea poziției sale de șef al guvernului țării, poate cere revocarea oricărui ministru. Dar nu fără motiv. Or, cum nu a existat nici un motiv solid, acțiunea sa cade în zona arbitrariului și a abuzului.
Întrebarea este dacă va plăti cumva pentru acest abuz. Dacă ar fi refuzat revocarea, Iohannis ar fi atacat temelia autorității lui Cîțu, ceea ce ar fi echivalat cu forțarea demisiei prim-ministrului. În schimb, semnarea decretului reprezintă o formă de afirmare a suportului președintelui pentru Cîțu. Aceasta este o victorie importantă pentru un prim-ministru care se dovedește cel puțin instabil și incapabil să guverneze într-o coaliție. Cabinetul pe care îl conduce se dovedește disfuncțional și prost gestionat. Un guvern în care Lucian Bode, probabil unul dintre cei mai incompetenți (dar obedienți) miniștri pe care i-a avut România, a ajuns să dețină portofoliile Internelor și Justiției este un guvern eșuat.
Dacă dinspre președinte Cîțu se bucură se sprijin, singura amenințare ar trebui să vină din partea USR-PLUS, formațiunea din care face parte Stelian Ion. Riposta USR-PLUS ar fi trebuit să fie demisia solidară a tuturor miniștrilor din guvern și reafirmarea, în același timp, a dispoziției USR-PLUS de a participa la un nou guvern de coaliție. În acest fel, povara politică ar fi căzut exclusiv pe umerii lui Cîțu, care ar fi fost nevoit să demisioneze și să lase loc unor negocieri noi. Din motive care țin de neînțelegerile din interiorul acestui partid necoagulat suficient, s-a recurs la o formulă edulcorată și fără șanse de reușită. USR-PLUS a anunțat că îi retrage sprijinul lui Cîțu și că dacă acesta nu pleacă, atunci va introduce o moțiune de cenzură. Dar o moțiune de cenzură nu poate veni decât din partea PSD și AUR și orice asociere cu aceste două partide este toxică în grad înalt. Nu poți vota alături de AUR și/sau PSD fără se te compromiți ca partid al reformelor și modernității cum te pretinzi a fi. Or, anunțul făcut de Ionuț Moșteanu că USR-PLUS a discutat cu AUR inițierea unei moțiuni de cenzură comune, ar face din USR-PLUS un partid nefrecventabil. Nu poți să votezi alături de extrema dreaptă nici măcar pentru a-l doborî pe Cîțu. Există lucruri care pur și simplu nu se fac în politică, niște limite pe care nu le poți trece, iar USR-PLUS nu pare conștient de acestea, din păcate. Dacă acest anunț este însă doar o manevră pentru a-l forța pe Cîțu să demisioneze, atunci este o manevră proastă.
Dacă USR-PLUS va vota o moțiune de cenzură alături de AUR și, posibil dar incert, de PSD, atunci își va tăia punțile spre o coaliție cu PNL și UDMR. Dacă votezi alături de Opoziție, atunci intri în opoziție. Rezultatul ar fi un blocaj guvernamental prelungit. Alegerile anticipate nu sunt o opțiune în România, unde aleșii nu doresc, în general, să renunțe la mandat. Dacă acest guvern pică la moțiune, se vor găsi, aproape fără îndoială, parlamentari PSD și AUR care să voteze un guvern minoritar PNL-UDMR. Dar un asemenea guvern va fi întotdeauna la cheremul Opoziției, care va bloca legile Executivului, dar își va promova propria legislație. Un guvern minoritar cu susținere din Parlament din partea PSD, va fi un guvern supus agendei PSD. Vor fi trei ani de stagnare și de cheltuieli bugetare nebunești votate de PSD în parlament și impuse unui guvern slab, incapabil să își treacă propriul buget.
Bineînțeles, o soluție rezonabilă ar putea fi retragerea lui Cîțu din funcția de prim-ministru. Comportamentul său autoritar și lipsa abilităților politice de a menține un guvern de coaliție funcțional și eficient atârnă greu asupra credibilității actului de guvernare și a credibilității PNL, partidul considerat responsabil, în calitate de senior partner, pentru eventualele blocaje și eșecuri. PNDL3 nu va aduce voturi din partea populației (ba, este foarte posibil ca PNL să piardă voturi) iar o guvernare în degringoladă va adânci dezamăgirea și va spori nemulțumirea cetățenilor. Viitorul PNL, cu un Cîțu capabil să facă aceleași lucruri pe care le făcea și Dragnea doar pentru a-și asigura controlul asupra partidului este în pericol. Și astfel ajungem la alegerile interne din PNL. Dacă Florin Cîțu reușește, cumva, să se mențină în fruntea unui guvern fracturat până la 25 septembrie, atunci are șanse mari să devină președintele partidului. De aceea USR-PLUS va trebui să se grăbească să introducă în Parlament, cu sprijinul lui Orban, moțiunea de cenzură, pentru că dacă prim-ministrul reușește să obțină șefia partidului atunci USR-PLUS ar fi nevoit să negocieze cu Cîțu demiterea lui Cîțu, ceea ce este imposibil. Ca președinte PNL și șef al guvernului și beneficiind de sprijinul lui Iohannis, Cîțu și-ar consolida semnificativ puterea, dar nu este deloc cert că ar putea stabiliza și guvernarea. O persoană predispusă la abuz cum a dovedit că este, Cîțu nu mai este nici credibil, nici de încredere.
Se susține cu intensitate în spațiul public că întreaga acțiune de revocare a lui Stelian Ion ar fi fost un mini-puci instrumentat de cuplul Iohannis-Cîțu destinat îndepărtării unui ministru prea îndrăgostit de puterile pe care le-a primit prin acțiunea concertată a trioului Dragnea-Tudorel Toader-Curtea Constituțională prin care președintele a fost îndepărtat de la decizia privind numirile de procurori. Ce-i drept, Ion s-a consultat prea puțin cu Iohannis, semn că nu i-a displăcut ideea de a fi singurul decident.
Miza ar fi, de fapt, numirea procurorului-șef al DIICOT, unde Iohannis a dat un mare rateu cu numirea Giorgianei Hossu împotriva avizului negativ al secției de procurori a CSM. Iohannis s-a dovedit un președinte căruia îi plac procurorii căldicei și flexibili, deci nici o șansă să numească o nouă Laura Kovesi în fruntea vreunui parchet. I se reproșează că, probabil, sub influența serviciilor – a SRI – Iohannis ar dori la DIICOT un astfel de procuror-șef care să nu facă prea multe valuri, ceea ce ar însemna implicit o victorie a crimei organizate. Cu alte cuvinte, cuplul Ionannis-Cîțu ar fi acționat ca agenți de influență ai crimei organizate și corupției generalizate. Acest lucru extrem de grav rămâne însă de dovedit. Stelian Ion nu a fost, cu siguranță, un ministru de tip Monica Macovei, intransigent cu corupția, inclusiv cu cea din instanțe. Cert este, însă, că dacă Bode se va ocupa de numirile de procurori la DIICOT, DNA și Parchetul General, atunci trebuie să ne așteptăm numai la decizii greșite sau de-a dreptul proaste. Iohannis nu pare capabil sau poate pur și simplu nu dorește să impulsioneze o reformă a Justiției care să anuleze abuzurile erei Dragnea-Toader și care să redea independența procurorilor și a judecătorilor la nivelul pe care le-au avut înainte de această perioadă neagră. Demiterea lui Stelian Ion nu pare deloc o garanție că va urma o astfel de reformă. Dimpotrivă, semnele sunt că Justiția se va degrada și mai mult.
În consecință, prin acțiunea de miercuri, Cîțu și-a pierdut credibilitatea, guvernarea este țăndări și nu se știe dacă și cum poate fi reparată, coaliția este aproape ruptă, PNL este în declin accelerat din propria-i vină, USR-PLUS se dovedește un partid umoral și imatur, incapabil să acționeze rațional în criză, iar Justiția, cu SIIJ neclintită și cu procurorii la mâna unui anti-reformist agresiv, este într-o situație foarte fragilă. Și încă nu știm cu siguranță de ce.
