Despre gay, Soros, ortodoxie rusă și politică proastă la Muzeul Ţăranului

Privindu-i și ascultându-i pe protestatarii care au întrerupt proiecția la Cinema­to­graful Muzeului Țăranului Român a două filme care tratează, din câte am înțeles, mai degrabă marginal re­la­țiile homosexuale, sunt în­credințat că este nevoie de un studiu antropologic al noului extremism na­țio­na­list românesc, despre cre­dințele, miturile și resor­tu­rile care alimentează aceas­tă subcultură a cărei în­tin­dere și influență nu o cu­noaștem. Știm că din când în când răbufnește la su­pra­față prin manifestări publice violente, a căror țintă preferată este minoritatea gay, uneori minoritatea maghiară. Uneori ca­pă­tă un caracter de masă, așa cum a fost ca­zul isteriei generate de pașapoartele bio­me­trice. Cu toate acestea, însă, con­vin­ge­rea acceptată larg era că este vorba despre fenomene marginale. Asta până când, la inițiativa Coaliției pentru Familie, trei mi­lioane de oameni au semnat pentru modi­fi­carea Constituției în sensul redefinirii fa­mi­liei drept căsătorie între bărbat și fe­me­ie și asumarea de către PSD a organizării unui referendum pentru validarea acestei intruziuni brutale în viața privată. Brusc, fenomenele marginale au fost aduse la centru și au devenit mainstream.

Ceea ce surprinde la protestarii de la MȚR este imposibilul arsenal simbolic pe care l-au pus în joc, caracterizat de un eclec­tism aproape amuzant. Niște bărbați îm­bră­cați în aproximații de costume popu­lare, unii purtând căciuli amintind vag de daci, au luat cu asalt MȚR înarmați cu dra­pele tricolore, un banner pe care scria un îndemn adre­sat lui George Soros prin­tr-o prafrază a ver­su­rilor lui Roger Waters din ce­lebra piesă Another Brick in The Wall, cântece reli­gi­oase, cântece patriotice și, evident, Deșteaptă-te, Ro­mâne!. Unul dintre ei a pus nu unul, ci trei lupi da­cici pe tricolor, ceea ce re­pre­zintă un anacronism delicios, altul a făcut una și mai nefăcută și a desenat o cruce ortodoxă pe același tricolor, numai că, din motive numai de el știute, a de­se­nat crucea ortodoxă rusă, imposibil de con­fundat cu altceva. Având în vedere că tricolorul a fost consacrat ca drapel națio­nal în timpul Revoluției de la 1848 din Valahia și că respectiva revoluție a fost în mod cât se poate de explicit îndreptată împotriva protectoratului rusesc, drapelul amintit este de o inadecvare comică. Cred că rușii care stau cu ochii pe România și care, din păcate, știu mai multe despre ro­mâni și despre istoria lor reală decât știu mulți dintre naționaliștii noștri de mu­cava s-au stricat de râs când au văzut acest exemplu de ignoranță.

Oamenii vor să pară în mod clar război­nici. Fac parte dintr-o organizație care se re­vendică de la cel mai cunoscut sfânt mi­li­tar - Sf. Gheorghe - și agită lupul dacic, un simbol pe care Eliade însuși îl atribuie unui corp de războinici sângeroși. Care este „vrăjmașul“ cu care se luptă este însă neclar atât pentru noi, cât și pentru ei. Soros cu ONG-urile, „marxismul cul­tu­ral“, propaganda „progresistă“ occi­den­tală care agresează spiritualitatea și etosul românesc tradițional, pe care ei se simt datori să îl apere, deși, dacă-i întrebi, ha­bar n-au dacă și ce este în neregulă cu așa-numitul „Progressivism“ politic. Unul purta chiar un tricou pe care scria „jan­darmeria naționalistă“, ceea ce ar fi în­grijorător, dacă n-ar fi mai degrabă un joc al unor adolescenți întârziați care vor să răpună balaurul, să salveze prințesa și să mântuiască „neamul românesc“ ca Sf. Gheor­ghe, arhetipul cavalerului creștin. Aș fi tentat să spun că e vorba de niște clovni jalnici care își fac publicitate prin ac­te de bullying cultural, dar mă tem că acest nou naționalism românesc, hrănit în parte de protocronismul naționalist-co­mu­nist ceaușist, în parte de pastișa de miș­ca­re hippie a anilor ’70-’80, în parte de ten­tativele de revitalizare a mișcării legionare și în parte de lectura greșită a textelor or­todoxe, va constitui nucleul unei ideologii antiliberale care va deveni din ce în ce mai agresivă cultural și politic.

Din spusele lor, dacii ruso-ortodocși nu aveau nimic împotriva difuzării celor două filme în România, ci împotriva difuzării lor în incinta MȚR, pe care l-au descris drept un „templu“ dedicat țăranului ro­mân, un „spațiu sacru al spiritualității ro­mâ­nești“ pe care ei, în calitate de Gar­dieni au­to­asu­mați ai Galaxiei civilizației ță­ră­nești, sunt chemați să o apere. Dar MȚR nu este nici templu, nici spațiu sa­cru. Este o instituție de cultură, iar agre­siunea îm­potriva unei producții culturale în scopul cenzurii este o agresiune cu sco­puri politice.

Și aici merită o mențiune domnul Mihai Gheorghiu, directorul adjunct al MȚR și, în­tâmplător, președinte al Coaliției pen­tru Familie. Într-un comunicat pe care mă feresc să îl calific, Gheorghiu scrie ur­mă­toarele: „Coaliția pentru Familie soli­ci­tă instituțiilor statului, respectiv Minis­terului Culturii și Identității Naționale să cerceteze în ce măsură difuzarea pro­duc­ției artistice care a generat evenimentul de la MNȚR se înscrie în Misiunea Mu­zeului, iar Ministerului Educației Națio­na­le să cerceteze cadrul în care a fost or­ga­nizată dezbaterea cu elevi asupra ace­lu­iași film“. Acest paragraf este un denunț și un apel prost mascat la autoritatea po­litică să cenzureze manifestările culturale ale MȚR. Mai gravă decât acțiunea brutală a dacilor slavofili este pretenția lui Gheor­ghiu și a coaliției lui ca Statul să devină Păs­trătorul Misiunii Muzeului și al valo­ri­lor culturale ale acestuia. Abia această opre­siune culturală care îndeamnă la cen­zu­ră de stat de conivență cu puterea po­li­ti­că antiliberală este o amenințare gravă la adresa libertăților fundamentale și a valo­ri­lor conservatoare.