NATO divizat de armata europeană

Din punctul de vedere al securității, Europa se află în cel mai greu mo­ment de după prăbușirea Cortinei de Fier. Amenințările se acumulează atât din afară, cât și din interior și nu există răs­punsuri adecvate la niciuna dintre ele. Europenii, ca și ame­ricanii de altfel, au înregistrat un oa­re­ca­re succes în ținerea sub control a te­ro­ris­mului provenit din afa­ră, dar se dovedesc incapabili să con­tra­ca­reze fenomenul terorismului de sor­ginte internă, în special al tero­ris­mu­lui islamist.

Europa nu are un răspuns nici la ame­nințările externe, fie că este vorba despre ISIS, fie că este vorba de Ru­sia. Europenii nu joacă niciun rol sem­nificativ în conflictul din Siria, dacă nu punem la socoteală faptul că îi plă­tesc pe turci să țină închise porțile pen­tru valurile de refugiați. În ceea ce privește Rusia, europenii nu reu­șesc nici acum să aibă o abordare co­mu­nă care să genereze un răspuns uni­tar. Dacă administrația americană sub Obama nu ar fi luat măsuri con­crete pentru descurajarea unei agre­siuni împotriva statelor baltice, euro­pe­nii ar dezbate și acum dacă este sau nu cazul să desfășoare trupe în Estonia sau e mai bine să nu-i pro­voace pe ruși. Unii – dintre care italienii ies în evidență – nici mă­car nu consideră că Ru­sia reprezintă o ame­nin­țare cu adevărat și ar dori mai degrabă ri­dicarea sancțiunilor și reluarea relațiilor eco­no­mice „normale“. La acestea se adau­gă o relație din ce în ce mai com­plicată cu Turcia lui Erdoğan, pe care nimeni nu știe încă să o gestioneze, dar și tendința centrifugă a unor state precum Ungaria lui Orbán, care nu se mai simte în largul ei în cadrul or­di­nii liberale europene.

În sfârșit, la toate aceste incertitudini se adaugă Brexit-ul și Donald Trump. În privința Brexit-ului se anunță ne­go­cieri dificile și o despărțire urâtă, iar în ceea ce privește noua abordare „tranzacțională“ a securității in­ter­na­ționale a noii administrații americane, aceasta este privită ca un moment de ruptură între Europa continentală și anglosferă și drept o oportunitate pentru europeni „să-și ia soarta în propriile mâini“.

Eforturi europene comune pentru apărare

Care este răspunsul Uniunii Europene la aceste amenințări și provocări de securitate? Același dintotdeauna: mai multă integrare, care, în acest caz, ia for­ma Uniunii Europene a Apărării sau a Armatei Europene. Ideea cen­tra­lă este ca statele membre să pună la un loc resursele, astfel încât, chiar dacă nu vor cheltui mai mult, așa cum cere Trump, vor cheltui mai in­teligent și mai eficient pentru propria apărare. Primii pași vor fi făcuți chiar zilele acestea, când va fi lansat un ins­trument nou, un fond comun destinat apărării numit Mecanismul Financiar de Cooperare, la care statele membre vor contribui voluntar pentru cer­ce­tare și dezvoltare militară. Con­tri­bu­to­rii vor putea împrumuta bani din acest fond pentru înzestrare, cu con­diția să plătească ulterior acest îm­prumut. La acest instrument, a cărui valoare nu a fost încă stabilită, se mai adaugă do­uă componente. Un la­bo­ra­tor de cer­ce­tare condus și finanțat de Comisia Europeană și un fond se­pa­rat de 400 de milioane de euro anual pentru cer­cetarea și dezvoltarea de noi echi­pa­mente militare finanțat di­rect de la bu­getul european. Comisia are în ve­de­re, de asemenea, să aloce 3,5 mi­li­arde de euro în același scop, în pe­ri­oa­da 2021-2027. În paralel, va continua integrarea forțelor în unități comune, pe modelul brigăzii franco-germane, care vor fi conduse de la un car­tier general unic cu sediul în Bru­xelles, se­parat de cartierul general al NATO.

Planul de dezvoltare a unei armate eu­ro­pene se bazează pe consolidarea „pi­lo­nului“ franco-german, care, după ie­șirea Marii Britanii, va deveni din nou principalul motor al integrării po­li­tice, economice, financiare și, de-acum, militare a Uniunii Europene, cu scopul evident, dar nedeclarat al „emanicipării“ de sub umbrela de se­cu­ritate americană.

Europa de Est și integrarea militară cu două viteze

Proiectul apărării europene se con­fruntă cu probleme încă din start. Pri­ma dintre dificultăți privește fi­nan­ța­rea noului fond comun de apărare. Jean-Claude Juncker, un mare sus­ți­nă­tor al proiectului, a sugerat ca ță­ri­le contributoare să fie iertate de d­e­pă­șirea țintelor de deficit, dacă vor alo­ca sume acestui fond. O altă pro­pu­ne­re a fost emiterea de obligațiuni eu­ro­pe­ne în acest sens. Ambele propuneri au fost îmbrățișate cu entuziasm de ita­lieni și francezi, dar au fost res­pin­se din start de germani, care au aver­tizat că apărarea comună nu poate fi un pretext pentru încălcarea dis­ci­pli­nei financiare. Deocamdată, ches­tiu­nea a rămas în suspensie, dar ea va genera dispute serioase în viitor. Nici alocarea de la bugetul UE de fonduri pentru apărare nu este lipsită de con­troverse, având în vedere că există sta­te contributor net la bugetul eu­ro­pean precum Danemarca, dar care nu vor să ia parte la proiectul apărării co­mune. Un alt semieșec este deo­cam­dată și proiectul cartierului general anunțat vara trecută de Federica Mo­gherini, dar care, din lipsă de interes, nu a reușit să adune suficient per­so­nal și finanțare.

Dar cea mai mare problemă a pla­nu­lui apărării comune este că integrarea militară va urma modelul integrării eco­nomice. Țările cu resurse mai mul­te vor reuși să se integreze mai re­pede, iar celelalte vor avea de optat între a se alătura acestora sau a ră­mâ­ne la periferie. Este evident că fond­u­rile de cercetare și dezvoltare vor fi alo­cate cu prioritate marilor pro­du­că­tori franco-germani, iar statele mici vor fi obligate, dacă vor să se îm­pru­mu­te din fondul european, să achi­zi­ționeze exclusiv echipament produs de companiile europene. Rezultatul va fi o integrare militară cu două vi­teze, în detrimentul statelor din Eu­ro­pa de Est.