„Tâmpeniile“ domnului Tudose și drumul neabătut spre eșec

Domnul prim-ministru s-a supărat du­mi­nică seara pe opoziție, pe care a acuzat-o de „iresponsabilitate din punctul de ve­dere al interesului național“ pentru că ar fi avertizat că guvernul ris­că să rămână fără bani de salarii și de pensii, și a proclamat nervos că este ul­tima oară când răspunde unor astfel de „tâmpenii“. Dar adevărul este că deja gu­vernul nu mai are bani pen­tru salarii sau, mai exact, pentru salarii în plus în sectorul bugetar, pentru că a înghețat angajările în ad­ministrație și se apropie foarte repede de fundul sacului cu pensii, altfel nu ar fi impus prin ordonanță o cotă de CAS obli­ga­torie, indiferent de venit. Dacă ar fi avut bani suficienți, miniștrii guvernului PSD nu ar fi adus în discuție în mod re­pe­tat chestiunea pensiilor speciale și nu ar fi dat târcoale ca rechinii pilonului al II-lea.

PSD și-a dat termen până la 1 octombrie să „unifice“ legislația privind pensiile, dar nimeni nu știe exact ce se va ascunde sub unificare. Singurii care par siguri că noua le­ge a pensiilor nu le va aduce nimic bun sunt angajații din zona „instituțiilor de forță“ – poliție, armată, servicii –, be­ne­fi­ciari de pensii speciale, care se pen­sio­nează în masă generând probleme serioase în structurile de securitate națională. Tu­dose însuși a vorbit despre o „hemoragie“ de cadre din structurile militare, iar mi­nis­trul Apărării a solicitat explicit în ședința de guvern menținerea actualelor prevederi le­gale în privința pensiilor militare. Dar, dacă guvernul nu taie de la pensiile spe­ciale ale militarilor și cu siguranță nu va tăia de la pensiile speciale ale politicienilor sau di­plo­maților, atunci trebuie să gă­seas­că bani în altă parte. De ace­ea, naționalizarea pi­lo­nu­lui al II-lea este foarte pro­babilă ca măsură dis­perată de confiscare a unor sume destinate pentru sa­tisfacerea nevoilor de mo­ment ale statului. Altfel, va trebui să continue să se îm­prumute mai mult decât o face acum pentru a plăti pen­sii și salarii, ceea ce re­prezintă o cale sigură către faliment. Așa că, dacă „tâmpeniile“ se emit undeva, atunci la guvern și la PSD se emit.

Cum e posibil ca economia să înregistreze o creștere de 5% și, în același timp, gu­vernul să aibă un deficit de 3,2%, conform Eurostat, în creștere accelerată? Cum e posibil să se împrumute ca să plătească sa­la­rii, pensii și alte datorii, pentru că, de vreme ce investițiile de stat au fost practic suprimate, acolo se duc banii îm­pru­mu­tați? Răspunsul guvernului – atât sub Grin­deanu, cât și sub Tudose – a fost că s-a co­lectat prost. De aceea s-a cerut capul pre­ședintelui ANAF și, în cele din urmă, Drag­nea a fost nevoit să cedeze și să accepte ca omul impus de el în fruntea Fiscului să fie schimbat. Unii văd în acest pas în spate o înfrângere pentru Dragnea, un semn că pier­de guvernarea din mână și că în final va pierde și partidul. Tudose pare să crea­dă că, dacă Fiscul va strânge și mai mult la­țul în jurul contribuabilului, atunci pro­blemele se vor rezolva. „Măsurile de dis­ciplină economico-financiară“ și „o mun­că mai intensă, mai asiduă a celor de la ANAF“ reprezintă soluțiile lui Tudose pentru „echilibrarea bugetară“. De echi­libru însă nici nu poate fi vorba, cel mult de o revenire sub pragul de 3%, dar până și acest obiectiv este îndoielnic, pentru că nu s-a întâmplat niciodată ca ANAF să trea­că de la performanțe execrabile la ex­celență numai prin schimbarea șefului, as­ta dacă s-o fi apropiat vreodată de așa ce­va. ANAF nu pare să fie eficientă decât atunci când calcă redacțiile publicațiilor care îl deranjează pe Dragnea, nu când e să strângă bani adevărați la buget.

Problema mai profundă este însă alta. În­treaga concepție care a stat la baza mult ve­neratului program de guvernare se do­vedește eronată, dacă nu frauduloasă. Creș­terile masive de salarii în domeniul bu­getar, inclusiv creșterea salariului mi­nim și a pensiilor nu au adus nici ve­ni­turile scontate, nu au îmbunătățit pers­pec­tivele unei dezvoltări accelerate și cu si­guranță nu au adus „schimbarea de mo­del economic“ de care se tot vorbește. Pers­pectiva unor salarii potențial mai mari nu i-a convins pe românii din străi­nătate să se întoarcă și nici pe cei de acasă să nu plece. Dimpotrivă, arbitrariul poli­ti­cilor guvernamentale și incertitudinea eco­nomiei private a accelerat exodul forței de muncă spre Occident în ultima jumătate de an. Investiții nu se fac pentru că nu sunt bani, forța calificată de muncă emi­grează, iar cea necalificată fie muncește la negru, fie se mulțumește cu ajutoarele so­ciale de la stat. Investitorii renunță la afaceri atât pentru că statul le este ostil, dar și pentru că nu au cu cine să își crească afacerea. Or, asta este definiția declinului, nu a dezvoltării pe care ne-o vântură PSD pe la televizor.

Din pură inepție și calcul meschin, Drag­nea a mizat viitorul țării la un pariu pe ca­re l-a pierdut. Acum, pare că se încearcă con­tracararea efectelor dezastruoase ale acestui pariu prin îndepărtarea treptată și a lui Dragnea de la vârful deciziei. Aban­donarea impozitelor pe cifra de afaceri de către Guvernul Tudose este un alt semn că Dragnea va trece sau va fi trecut discret în planul al doilea. Dar este puțin prea târ­ziu. Inepția triumfalistă și suficientă a lui Dragnea va fi înlocuită cu inepția ru­di­mentară și bolovănoasă a lui Tudose, dar esența politicii PSD va rămâne aceeași, iar drumul spre eșec va fi „neabătut“, cum le place comuniștilor să spună.