Trocul lui Juncker cu Bucurestiul

Dacă a venit la București pentru a sărbători Ziua Europei, atunci trebuie să presupunem că nu a venit doar pentru că l-a rugat frumos Corina Crețu, care a vrut prin organizarea acestei vizite să spele imaginea europeană a guvernării anti-europene PSD-ALDE, nici pentru a vorbi în Parlament în prezența lui Tăriceanu și Năstase și nici pentru a participa la recepția de la Cotroceni. Cine a avut vreodată de-a face cu el știe că Juncker este ultimul om care să-și piardă vremea cu ceremonii dacă nu are o agendă proprie. Așadar, de ce a venit de fapt Juncker la București,ce vrea de la România și ce a oferit la schimb?

În afară de Juncker însuși, există un om care ar putea să ne răspundă la toate aceste întrebări. Numele său este Martin Selmayr, este un avocat german care ocupă funcția de șef de cabinet al lui Juncker și este considerat cel mai puternic birocrat din Bruxelles, motiv pentru care ziarele britanice nu obosesc să amintească faptul că este poreclit Rasputin, Darth Vader sau Monstrul. Motivul ostilității presei londoneze față de Selmayr este că omul din umbra lui Juncker este autorul scurgerii informațiilor în presa germană despre cina „eșuată”, „dezastruoasă” la care au participat premierul britanic Theresa May și Juncker. Ideea generală este că există oameni puternici care acționează din umbra umbrei în care preferă să lucreze Juncker și că dacă acești oameni nu vor – așa cum s-a întâmplat cu naiva May – nu vom afla niciodată ce anume s-a discutat concret la București.

Putem însă să emitem o speculație plauzibilă bazată pe nevoile politice ale Bruxelles-ului și ale Bucureștiului. Juncker își dorește două lucruri de la București. Primul, este o poziție fermă de susținere a Comisiei în negocierile pentru Brexit. Pe scurt, Juncker are propriul război cu Marea Britanie și nu se va lăsa până la sfârșitul mandatului său până nu va vedea Regatul pedepsit și sângerând. Pentru această atitudine maximală are deja susținerea Parlamentului European și a unor state din Europa de Vest dar pentru ca victoria să fie totală și înfrângerea Marii Britanii umilitoare, are nevoie și de suportul unor state importante de Est, care până acum nu s-au arătat la fel de dornice de sânge. Polonia ar fi fost, desigur, opțiunea ideală, dar cum guvernul actual de la Varșovia este impredictibil, încăpățânat și suspicios, este greu de adus în linie, România este cea de-a doua cea mai bună opțiune. În plus față de Polonia, în relația cu România, Comisia are o pârghie pe care o poate utiliza: Mecanismul de Cooperare și Verificare.

Celălalt obiectiv major al lui Juncker este „să vândă” statelor membre „Europa cu două viteze”, viziunea sa de suflet despre viitorul UE. Cu siguranță, o decizie unilaterală a statelor din așa-numitul „nucleu dur” de a oficializa instituțional Europa cu două viteze în pofida opoziției celorlalți membri nu ar fi deloc o dovadă de „cooperare intraeuropeană” sau de democrație internă. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă acest proiect ar fi susținut și de țări din afara „nucleului dur” dar care au aspirații să fie admise într-un viitor vag și nebulos. Din nou, România pare un candidat promițător care ar putea fi convins, mai ales că există precedentul aderării voluntare a României la Pactul Fiscal deși, nefiind membră a Eurozonei, ar fi putut să nu o facă. Dacă va reuși să convingă Bucureștiul să susțină crearea Europei cu două viteze, Juncker ar crea o breșă în tabăra opozanților și ar obține un succes semnificativ.

Ce este pregătit să dea la schimb? Instruită sau nu, agenția națională de presă Agerpres, a scos în titlul știrii dedicate discursului lui Juncker din Parlament, afirmațiile acestuia privitoarea la susținerea sa și a Comisiei Europene pentru aderarea României la spațiul Schengen, o aderare meritată, având în vedere că România îndeplinește de multă vreme condițiile tehnice de aderare. Juncker poate să repete de o sută, de o mie de ori, că susține aderarea României la Schengen pentru că nu îl costă nimic. Eventuala admitere a României în spațiul de liberă circulație se ia în Consiliul European de către șefii de stat sau de guvern, iar Comisia nu are nici o putere să influențeze o decizie care este, în primul rând politică. Cu alte cuvinte, Juncker nu poate promite ceea ce nu poate oferi dar poate înscrie câteva puncte de imagine.

Ceea ce poate în schimb să facă șeful Comisiei este să ridice Mecanismul de Cooperare și Verificare în privința reformelor din Justiție și combaterii corupției, pe care a promis că îl va ridica până la sfârșitul mandatului său. Această promisiune a fost reafirmată de Juncker la București în două rânduri, însoțită de o alta, că nu vor mai fi adăugate criterii și condiții suplimentare la mecanismul actual (de exemplu, una din condițiile adăugate pe parcurs față de care  reprezentanții PSD au protestat virulent la vremea respectivă, a privit transparența procedurilor de achiziții publice).

Din punctul de vedere al atacurilor la adresa Justiției și al demersurilor de anihilare a luptei anti-corupție acest guvern este cel mai periculos guvern pe care l-a avut România de la aderarea la UE în 2007, un guvern care amenință să distrugă toate progresele care s-au făcut în ultimii zece ani. Împotriva acestui efort de restaurație au unui regim clientelar corupt au ieșit în stradă sute de mii de oameni în iarnă iar câteva mii au protestat cu numai câteva zile în urmă față de proiectul de grațiere a corupților. Prin urmare, acesta nu este cu siguranță momentul ridicării MCV ci al întăririi lui pentru a ține sub control gravele derapaje anti-democratice ale guvernului de la București. Ca să rezumăm, Juncker nu poate face bine – Schengen – pentru că nu depinde de el, dar poate face mult rău încurajând guvernul să continue demantelarea instituțiilor anticorupție sub promisiunea ridicării MCV până în 2018.

Cât de mult își doresc guvernanții ridicarea MCV s-a văzut zilele trecute când PSD a renunțat la amendamentele privind grațierea faptelor de corupție iar Dragnea a evocat chiar renunțarea la Legea Grațierii. Ar fi fost grotesc chiar și pentru un personaj ca Juncker să promită ridicarea MCV într-un Parlament înconjurat de mii de demonstranți anti-corupție. Dar, de îndată ce vor fi bătut palma, războiul împotriva DNA și al anti-corupției va fi reluat cu și mai multă furie.

Problema este că nici unul din aceste lucruri nu servește interesele României. Nici o atitudine dură față de Brexit, având în vedere că România trebuie să își protejeze atât cetățenii aflați la muncă în Marea Britanie cât și parteneriatul strategic cu Regatul Unit într-un moment de fragilitate strategică regională. Nici Europa cu două viteze nu servește României dacă nu are garanții și un calendar ferme privind accesul în nucleul dur, ceea ce Juncker nu poate oferi, și nimeni nu dorește să-i ofere. În sfârșit, ridicarea MCV nu servește decât oligarhiilor de partid care vor să se sustragă pentru totdeauna de sub autoritatea legii pentru a fura în impunitate, nu României.

Această interpretare în care președintele Comisiei Europene oferă corupție în schimbul sprijinului politic ar putea fi acuzată de cinism. Ei bine, Jean-Claude Juncker este un politician cinic. Nu însă într-atât de cinic încât să nu ofere și câțiva „morcovi” dulci actualei guvernări. Unul dintre ei este deficitul bugetar uriaș pe care îl vor produce politicile actualului guvern. Comisia poate avea o atitudine îngăduitoare față de această problemă și să se mulțumească cu o promisiune de redresare. Celălalt este reprezentat de fondurile structurale pe care Comisia le poate debloca cu mai puțină exigență și mai multă generozitate spre bucuria baronilor însetați de bani europeni. Numai așa pot fi interpretate laudele aduse de Juncker Corinei Crețu, un comisar pe care nu l-a dorit și pe care nu îl prețuiește, după cum nu prețuiește cu adevărat Europa de Est. De aceea își dorește atât de mult să impună Europa cu două viteze și ar fi o trădare a intereselor naționale ca tocmai guvernul României să îl ajute să își realizeze visul.