De același autor
Islanda e țara care și-a depus candidatura în 2009 și a fost, vreme de cinci ani, în negocieri cu Bruxelles. Decizia de a adera a fost luată după criza financiară care a lovit insula din nordul Atlanticului și care a dus, între altele, la venirea la putere a social-democraților, după o lungă domnie conservatoare. Negocierile au decurs brici, chiar dacă în guvern era și un partid verde, radical de stânga și eurosceptic, care a blocat dosarul privitor la agricultură și la subvenționarea ei. Deși numărul funcționarilor islandezi angajați în negocieri era foarte mic – nici cabinetul de la Reykjavik n-are mai mult de 7-8 portofolii! –, competența lor era impresionantă. Când conservatorii islandezi au revenit la guvernare, au decis retragerea candidaturii la UE. Și eu, ca raportor al PE, și tehnocrații de la Comisie am căutat să-i convingem să păstreze statutul de stat-candidat, cu gândul că mai târziu ar putea dori aderarea. N-a fost chip...
Am avut o experiență cu totul deosebită atunci când am fost desemnat de PE, în 2014, ca raportor pentru Bosnia și Herțegovina. Micul stat din Balcani era în acel moment doar „potențial candidat” și așa a rămas până azi, chiar dacă în februarie 2016 a depus cererea de a fi recunoscut drept „candidat”. De atunci încoace, recomandările făcute de Consiliu au fost ignorate. Clasa politică din Bosnia și Herțegovina preferă menținerea corupției, a tensiunilor etnice și religioase între croații catolici, sârbii ortodocși și bosniacii musulmani. Situația cea mai rea o au romii și evreii, cărora li se interzice încă să candideze pentru funcții publice, deși CEDO a decis încă din 2009 că o asemenea restricție violează Convenția Europeană privind Drepturile Omului. Cât am avut în grijă acest dosar, mi-am dat seama că viitorul european al țării preocupa mai mult o mână de deputați din PE decât clasa politică de la Sarajevo, Mostar și Banja Luka.
Alte state din Balcanii de Vest se chinuie să intre. Muntenegru și Serbia negociază: prima, de acum un deceniu, a doua – din 2014. Muntenegrenii au închis însă doar trei capitole, deși le-au deschis pe toate, iar sârbii au închis doar două și mai au de deschis vreo zece capitole. A inițiat negocieri și Turcia, care a primit semnalul favorabil de la Consiliul European în 1999, în aceeași zi cu România, dar cu care Bruxelles a deschis primul capitol abia în 2005, când noi le terminaserăm deja. Alte două țări din vecinătatea noastră au o situație și mai rea: albanezii au fost declarați candidați în vara lui 2014, primind abia anul trecut OK-ul pentru deschiderea negocierilor. Nord-macedonenii sunt candidați de 17 ani încoace, dar n-au deschis negocierile: grecii i-au blocat ani la rând ca să nu-și zică macedoneni, iar acum bulgarii le ridică obiecții naționaliste, ca nu cumva să pornească la drum prea repede. Războiul de acum un sfert de secol din fosta Iugoslavie a blocat intrarea în UE a statelor născute de pe urma lui: doar Slovenia (în 2004) și Croația (în 2013) au devenit membre ale Uniunii.
Cererile depuse recent de Ucraina, Moldova și Georgia au dat o nouă dimensiune tabloului schițat mai sus. Primele două țări au și primit statut de candidat. Războiul pornit de Rusia în februarie a fost factorul decisiv. Ca și-n cazul țărilor din fosta Iugoslavie, reacția e târzie, fiindcă Rusia a ocupat părți din teritoriile celor trei țări cu mult în urmă: Transnistria e sub control rusesc de trei decenii, Osetia – din 2008, iar Crimeea, ca și Donețk și Lugansk – din 2014. Expresia „mai bine mai târziu decât niciodată” se potrivește de minune aici. Fiindcă esențial e că Europa oferă perspectiva păcii și prosperității celor care erau considerați până de curând doar „vecini din Est” și care capătă – iată! – un alt orizont. Într-un fel, Balcanii de Vest sunt copiați în Europa de Est: două țări sunt candidate, o a treia e doar potențial candidată.
Calendarul pașilor următori e incert. Nimeni nu știe când anume vor primi undă verde pentru a începe negocierile ucrainenii și moldovenii, nici dacă georgienii vor prinde din urmă aceste două țări. E nesigur și dacă grupul Balcanilor de Vest va fi cuplat cu cel mai recent conturat. Filosofia europeană a aderării e una definită de individualizarea cazurilor pe baza meritului. „E vreo șansă ca Moldova să intre-n UE înainte de Serbia?”, m-a întrebat cineva deunăzi. Greu de răspuns. Optimiștii ar putea spune că și Croația a intrat înaintea Turciei, deși cea din urmă devenise candidată cu mult înainte. Pesimiștii ar răspunde că s-au mai văzut cazuri în care schimbarea de putere a dus la retragerea candidaturii sau la tergiversarea lucrurilor pentru ani și ani. Există și o a treia opinie: cele două ar putea intra în același timp. E și părerea mea. //
