Tabloul și icoana

Dacă un contestatar al religiei în școală are dreptul la afirmarea propriului punct de vedere și la susținerea lui, de ce nu ar avea același drept un susținător?

Lucrul cu care trebuie să încep acest text este un autodenunț: sunt credincios.

Când aveam 12 ani și pe când, comandant de detașament, ar fi trebuit să veghez la respectarea co­man­da­men­telor pionierești de către colectivul clasei a VI-a E, făcând rapoarte pentru fie­care indisciplinat, am că­zut pentru prima oară în păcat: nu i-am turnat.

Mințeam alături de ei, ca să nu spun adevărul, așa cum mai târziu, alături de colegii de liceu și de Mi­ha­e­la Miroiu, profesoara noas­tră, mințeam că învățăm Constituție (a Re­publicii Socialiste România) pentru a citi lo­gică, filozofie și a ne referi la ce se vor­bise cu o seară înainte la Europa Liberă. Așa erau „vremile“: trebuia să minți, sub ta­bloul cu portretul scrutător al to­va­ră­șului Nicolae Ceaușescu, pentru a putea spune adevărul pus la index; trebuia să înșeli vigilența factorilor de răspundere; trebuia să te ferești de informatori; tre­buia să vorbești exclusiv cu cei cu care împărtășeai un anumit cod etic. Iar etica noastră nu avea nimic în comun cu „etica și echitatea socialistă“.

Am menționat aceste lucruri, destul de per­sonale, tocmai pentru că ele depășesc cadrul strict al unei biografii și sunt co­mune unei întregi generații. Nu numai eu am stat mii de ore cu fața la tabloul „într-o ureche“ al lui Nicolae Ceaușescu și nu doar eu am purtat cravată roșie. Am fost atât de mulți (e vorba de generația de­crețeilor), încât astăzi, când se pune o problemă precum cea a icoanelor sau a religiei în școli, este imposibil, statistic, ca noi să nu fim parte la dezbatere. Par­curgând o bună parte dintre intervențiile la temă, am constatat chiar acest fapt: mulți dintre contributori sunt „de-ai noș­tri“. Și anume, copii în anii ‘70 sau ‘80, apoi tineri care au avut, în decembrie 1989, șansa de a intra într-o nouă so­cietate și de a trăi altfel decât părinții lor în totalitarism. Copii crescuți cu cheia de gât și sub Tablou, cu bunici închinându-se la icoane, du­pă ce le fusese luat pă­mân­tul de către regimul „oa­me­nilor ce muncesc“. Sounds familiar?

Al doilea lucru pe care tre­buie să-l spun: nu ne cereți să studiem și să analizăm „în vid“ o problemă atât de intim legată de copilăria și adolescența noastră. Fi­reș­te, noi suntem extrem de subiectivi... Nu avem obiectivitatea celor de altă opinie... Nici dreptatea lor, absolută... Dar dacă un contestatar al religiei în școală are dreptul la afirmarea propriului punct de vedere și la susținerea lui, de ce nu ar avea același drept un susținător? Dacă putem alege, de ce numai unii să aleagă, iar alții, de altă opinie, nu? Este problema fiecărui elev și a părinților lui dacă, dintr-o săptămână de școală, religia merită și ea o oră; e o op­țiune liberă, materia fiind opțională, nu obli­gatorie. Dar dacă noi (susținătorii) am vrea pentru copiii noștri o „materie“ de care părinții noștri ne-au vorbit pe ascuns și dacă noi (decrețeii) credem că este dreptul fiecărui copil de azi să aleagă, așa cum va fi dreptul fiecărui tânăr să voteze - vom fi, firește, în eroare, dar va fi eroarea noastră. De vreme ce am avut po­sibilitatea să alegem, am ales.

Acum urmează expunerea motivațiilor și așteptărilor personale, în interiorul op­țiunii colective. Voi utiliza din nou per­soana întâi singular pentru a spune ce-mi doresc eu de la o oră de religie, în anul de grație 2015. Îmi doresc ca ea să deschidă mintea unui copil către multiplicitatea lu­mii, nu să o închidă; să-l facă mai curios, mai receptiv și mai tolerant decât am fost noi; să-i arate miezul religiei, noima ei, făcându-i totodată distincția între formele religioase fără fond și haloul unei umile bisericuțe de țară. Să-l învețe să fie mai bun și cât mai rar judecător inflexibil al defectelor altora. Să completeze, altfel spus, educația pe care copiii norocoși o pri­mesc în familiile lor, iar ceilalți, fără șansa unor adevărați părinți, nu o pot primi decât la școală. Știu că poate părea emfatic pentru cei fără probleme, dar v-ați gândit că pentru mulți copii din fiecare generație școala este singurul părinte adevărat și unica șansă?

Nemulțumiții de ce învață copiii noștri la ora de religie vor „vota“ data viitoare alt­fel; mulțumiții vor continua... Esențial es­te că acum există posibilitatea de a alege, în cunoștință de cauză, și că nimeni nu mai este obligat să mintă sub tabloul „ce­lui mai iubit fiu al poporului“, citind pe ascuns, acasă, cărți interzise.

Alegeți.