2019 a început!

Mandatul de președinte al Consiliului Uni­unii Europene (a se distinge de pre­șe­din­ția Consiliului European) este misiune di­ficilă pentru oricare stat membru - mare sau mic, cu vechime mare sau mică în Club. Prin vi­zibilitatea pe care o conferă ipostaza și mai ales prin funcția obligatorie de „bro­ker onest“ (honest broker), sunt puse la încercare ca­pabilități instituționale și di­plomatice cum în puține alte situații. Această mi­siune se întinde pe durata a șase luni, analogii cu ad­ministrarea unui eveniment in­ter­na­țio­nal de câteva zile sau a unei competiții spor­tive internaționale, fie ea de câteva săp­tă­mâni (o olimpiadă, de pildă), fiind ne­po­trivite. Mandatul de președinte al Con­siliului implică cunoaștere adecvată a do­sarelor Uniunii, dialoguri bilaterale și mul­tilaterale continue, intense; reclamă abi­li­tate în a ajunge la compromisuri, uneori sub constrângeri foarte mari. Este dificil de gestionat acest mandat în vremuri rela­tiv bune, darămite când o suită de crize generează încordare economică, socială, politică în statele membre.

Europarlamentar fiind, am aflat de la co­legi cehi că, pentru a gestiona cât mai bi­ne președinția, autoritățile de la Praga „im­portaseră“ temporar resurse de com­pe­tență, experți cehi care lucrau în or­ga­nisme internaționale, în alte organizații. O țară trebuie să țină cont de priorități ale Uniunii, având spaţiu de manevră pen­tru a urmări și deziderate proprii. Acest spațiu de mișcare depinde de mărimea și in­fluența, din toate punctele de vedere, ale statului. Există diferențe enorme între capacitățile unor state mari (Germania, Franța, de pildă) și resursele unor state mici, unele abia intrate în UE – chiar da­că, cum se spune la noi, unele persoane pot în mod individual sfinți locul.

Importanța mandatului românesc, ce începe în 2019, este conturată de do­sare ce domină și vor domina agenda publică în Uniune, în statele membre; mă refer la Brexit (cu ieșirea efectivă a Regatului Unit din UE, anticipată să aibă loc în 2019), dialogul privind viitorul Uni­unii, reforme în zona euro, negocierea ca­drului financiar multianual pentru peri­oada 2021-2027, activități de consolidare a cooperării în domenii ce privesc se­cu­ritatea externă și internă, imigrația, re­la­ția cu Rusia, relația cu  Turcia, viitorul ca­drului comercial multilateral etc.

Solicitant fiind un mandat într-o perioadă normală, cu atât mai dificil devine în vre­muri complicate, de criză. Mandatul Ro­mâniei va fi un test de maturitate deosebit de sever pentru instituțiile sale, pentru ca­pacitatea acestora de a se mobiliza și de a mobiliza resurse. România nu face parte încă din spațiul Schengen, este supusă Me­canismului de Cooperare și Verificare (MCV) – alături de Bulgaria. Ar fi o notă foarte rea ca la data intrării în mandat să nu fi reușit măcar să iasă de sub incidența MCV. Și ar fi o notă tot rea să fie în pro­cedura de deficit excesiv - dacă am avea un derapaj bugetar major. Acestea sunt observații ce arată că mandatul trebuie să aibă antecedente de mobilizare și per­formanță instituțională înainte de pre­luarea sa.

Comentariul anterior invită și o altă pers­pectivă de judecare a mandatului. Să ne ima­ginăm că România nu ar fi fost în ca­len­darul succesiunilor la președinția Uni­unii în anii proximi? Cum ar trebui să fie conduita au­torităților publice în pe­ri­oada ce vine? Am în ve­de­re, între altele:

- Pericole de securitate in­ternă și externă, care au ajuns în prim-plan pe agen­dele publice în UE. Atacuri teroriste, atacuri in­for­ma­tice, imigrația, crize în ve­cinătățile Uniunii etc. cre­ează teama și surexcită populația. Găsim aici o explicație pentru „întoarcerea spre interior“ (inward looking) a societății, care are reflex în sporirea unor pre­ro­ga­tive naționale, în măsuri de protecție. Se poate vorbi de o schimbare de atitudine a cetățenilor, dintre care mulți privilegiază protecția/siguranța, în dauna „des­chi­de­rii“ societății (vezi și analiza mea „The New Protectionism“, World Commerce Review, Spring, 2017, și pe blogul BNR); proliferând amenințări de tot felul, mulți oameni prețuiesc mai mult siguranța de­cât libertatea neîngrădită – un sindrom al economiei de război (Kriegswirtschaft) în timp de pace - oricât de paradoxal poate suna formularea.

- Coeziunea socială devine o problemă în nu puține state membre; austeritatea ex­tremă din unele țări, șomajul foarte înalt în „periferia“ zonei euro (peste 40% din tineri), sisteme de asigurări sociale tot mai tensionate, pe fondul unei creșteri eco­nomice anemice și al evoluției de­mo­grafice, explică ascensiunea unor for­ma­țiuni politice ce ies din aria marginală și capătă greutate în viața politică. Chiar da­că formațiuni eurosceptice sau struc­tural populiste nu au ajuns la guvernare în Ger­mania, Franța, Italia, Spania etc., este vi­zi­bilă o schimbare de discurs public în Uni­u­ne; a pleda pentru integrare adân­că este tot mai dificil, nu aduce susținere solidă, iar valori liberale tradiționale sunt sub asalt, fie ele dominante în continuare.

De notat că Statement-ul reuniunii la ni­vel înalt al Consiliului European de la Ro­ma, din martie a.c, a avut două cuvinte che­ie pentru a reliefa temele ce definesc agen­da publică comună: securitate și lo­curi de muncă (jobs). Fiindcă, dacă oa­me­nilor nu li se asigură siguranța, un mediu de viață cât de cât normal și, totodată, da­că ei nu pot avea resurse pentru a trăi de­cent, mersul so­cietății se poate împotmoli tot mai mult. Câștig de cauză ar avea cei care contestă Uni­unea, care pledează pen­tru au­to­ri­ta­rism în viața publică. Și cum „contractele sociale“ sunt între cetățeni și statele naționale – nu între cetățeni și ins­ti­tuții eu­ropene –, va fi greu de stopat mer­­sul că­tre irelevanță al UE. Aici rezidă marele pe­ricol, în condițiile în care dez­ba­terea pri­vind viitorul UE încearcă să rea­du­că în­credere între cetățeni și elitele politice.

Dacă avem în vedere cu ce se confruntă Uniunea, provocări specifice pentru România, nu este o exagerare să spunem că mandatul din 2019 a început. România trebuie să fie activă în dezbaterea privind viitorul UE, să aibă o viziune ar­ti­culată în această privință, chiar dacă alon­ja ei în angrenajul instituțional de facto al Uniunii este limitată. Pornind de la nevoile comune ale UE, România trebuie să urmărească, în parteneriat cu alte state din Europa Centrală și de Răsărit, ca func­ționarea Pieței Unice să fie echitabilă, ca politica de dezvoltare (bugetul UE) să nu amputeze drastic fondurile structurale și de coeziune, ca evaziunea fiscală și evi­ta­rea plății taxelor și impozitelor (tax avoi­dance) să fie diminuate, ca un eventual buget a zonei euro să nu extragă resurse din bugetul UE etc. Am făcut parte din grupul la nivel înalt (HLGOR) condus de Mario Monti, care a elaborat raportul pri­vind reforma finanțării bugetului UE, iar acest raport evoca o „capacitate fiscală“ proprie a zonei euro.

Bine pentru România și Uniune ar fi ca di­vorțul de Regatul Unit să fie „de ca­tifea“; am în vedere aici nu numai cei circa 150.000 cetățeni români care lucrează în Marea Britanie, dar și ce înseamnă eco­nomia Regatului Unit, capacitatea sa mi­li­tară și tehnologică, contribuția pe care o aduce la securitatea Europei.

Nu putem aștepta 2019 pentru a da voce do­rinței de a participa la activități de coo­perare consolidată (enhanced coo­pe­ra­tion). Ne place sau nu, este probabil ca geo­metria variabilă din UE să se accen­tu­e­ze. Dacă vrem să avem o prezență notabilă în metabolismul UE, se cuvine să par­ti­cipăm la activități de cooperare con­so­lidată, unde dictează interese naționale și colective. De exemplu: protecția fron­tie­relor, combaterea terorismului (intelli­gence), capacitate militară (ce poate com­pleta vectori militari ai NATO) etc. Dar pentru a fi credibili în intenția de cola­bo­rare, trebuie să avem instituții mai solide, să existe capacitatea de a mobiliza resurse. Declarații de intenție nu valorează mare lucru, dacă nu sunt acompaniate de re­surse efective. Este îndeajuns să privim resursele bugetului public (fiindcă de re­surse publice vorbim în primul rând) pen­tru a vedea ce provocare există. Cu circa 26% din PIB venituri fiscale în 2016, Ro­mânia este codașă în UE; alocăm foarte pu­țin pentru educație și sănătate, re­mu­nerarea în sectorul medical încurajează exod de capital uman, lucrări de infra­structură sunt subfinanțate și realizate de mântuială etc. Cu un asemenea bilanț este greu să fii interlocutor valabil când se ini­țiază colaborări dorite, nu vremelnice, și care reclamă resurse de la toate statele membre. Or fi componente ale armatei ro­mâne galonate pe diverse câmpuri de con­flict, dar cerințele sunt mai ample, când examinăm capacitatea unei societăți de a face faţă la provocări mari și de durată.

Mandatul de președinte al Con­siliului în prima jumătate a lui 2019 se cuvine deci să fie judecat dintr-o perspectivă mai largă. Este important ca România să facă față cu brio acestei mi­siuni. Aspecte de logistică, de pricepere a ofi­cialilor români ce vor avea de prezidat nu­meroase ședințe au, desigur, un rol ce poate face diferența între o prestație ono­rabilă și una modestă (ca să folosesc un eufemism). Dar, pentru cetățenii români, mai mult contează cum politica publică in­ternă va reuși să răspundă la provocările cu care ne confruntăm – unele comune pen­tru Uniune, altele derivate din slăbi­ciuni instituționale, ale economiei/so­cie­tății noastre.

P.S. Ar fi bine să avem un „negociator șef“ din partea României pentru cadrul fi­nan­ciar multianual 2021-2027 (care ar acoperi și perioada mandatului).