Cum pot trei lideri republicani să-l stăvilească pe Trump

În alegerile prezidențiale din 1964, Barry Goldwater, un senator republican din Ari­zona, s-a prezentat în fața alegătorilor cu promisiuni care se aflau în afara con­sen­su­lui politic postbelic: di­mi­nu­area programelor cu­prin­se în platforma New Deal, anularea legislației noilor drep­turi civile sau folosirea armelor nucleare în Viet­nam. „În inima ta, știi că are dreptate“, a fost slo­ga­nul campaniei lui Gold­wa­ter; „În inima ta, știi că e nebun“, a fost răspunsul ad­versarilor săi. Goldwater a suferit o înfrângere zdrobitoare în fața pre­ședintelui Lyndon B. Johnson.

Dar, în ultimii săi ani în politică, Gold­water a devenit în mod curios o bătaie de cap pentru administrația lui Ronald Rea­gan, altfel un succesor natural al revoltei sa­le conservatoare. Goldwater a atacat in­fluența tot mai mare a evanghelicilor în politica republicană, a criticat scandalul Iran-Contra și a pus sub semnul întrebării anumite operațiuni clandestine des­fă­șu­ra­te în America Latină.

Goldwater a acționat ca un neașteptat in­chizitor socratic pentru Administrația Rea­gan. Oare poate un alt republican să joace același rol, rezistând colosului portocaliu ca­re bântuie holurile de la Washington?

Cu o cotă de încredere de numai 32%, me­dia pare lipsită de putere pentru a-l în­vin­ge pe Trump; dezvăluirea nesfârșitelor scan­daluri pare să fie lipsită de efect. Da, democrații au câștigat votul popular, iar Obama își termina mandatul cu un rating de aprobare de 60%. Dar acest lucru as­cunde doar un colaps structural al par­ti­du­lui. Democrații par mai „decuplați de pu­tere decât oricând de la crearea par­ti­du­lui“, spune o analiză a NBC News. Să ne așteaptăm la tweet-uri ale celebrităților, pro­teste universitare, blocarea auto­stră­zi­lor și la editoriale furioase în The New York Times. Însă doar câțiva republicani cu­rajoși își pot asuma sarcina de a-l în­digui cu adevărat pe Trump.

Constituționaliștii

Puțini legislatori impresionanți au rezultat din Revolta Tea Party din 2010, când con­servatori puri revendicându-se dintr-o in­terpretare foarte strictă a Constituției au pătruns într-un val republican în Congres. Cu toate acestea, senatorul de Utah Mike Lee a fost cu totul excepțional prin non­conformismul lui. Senatorul conservator a făcut ample presiuni pentru reformarea majoră a Agenției Naționale de Securitate (NSA) și a colaborat cu progresiștii în ceea privește reforma închisorilor.

Preocuparea fundamentală a lui Lee este dezechilibrul alarmant dintre un Congres slăbit și o ramură executivă tot mai pu­ternică. În timp ce cea mai mare parte din Partidul Conservator l-a îmbrățişat în cele din urmă pe Trump, Lee nu a făcut-o ni­ciodată. Entuziasmul său pentru liber­tă­țile civile, separația puterilor și pentru o pre­ședinție restrânsă în atribuții probabil se va ciocni, mai devreme sau mai târziu, cu tendințele cvasi-monarhice ale lui Trump.

Mai mult decât atât, contextul său politic este favorabil unei abordări conflictuale. Tocmai a fost reales în mod decisiv, ceea ce îi oferă șase ani de manevră politică. Și, cel mai important, Lee este un mormon practicant în Utah, patria Bisericii Sfinților din Zilele din Ur­mă. Comunitatea religioasă care l-a dat pe Mitt Rom­ney îl vede pe Trump drept o antiteză diabolică la vi­ziunea despre lume. Șo­vi­nismul lui Trump a scan­dalizat perspectiva inter­na­țională a mormonilor, năs­cută din serviciul misionar al membrilor bisericii. Atacul său asupra musulmanilor și grupurilor minoritare a reamintit co­munității despre persecuția lor istorică. Ce ar putea fi mai departe de etica mor­monă a decenței și automoderația decât în­registrarea cu Trump (Access Holly­wood)? Mormonii au format baza unei revolte conservatoare împotriva lui Trump și au fost foarte aproape de a da statul Utah unui candidat independent.

Mă îndoiesc că Trump își va pune în apli­care promisiunile cele mai iliberale ale cam­paniei sale. Dar, dacă el îmbrățișează os­tentativ fanteziile Caesar-iste (sau co­rupția de tip Berlusconi), mă aștept la o re­voltă conservatoare majoră condusă de Lee. Potențiali aliați ar putea fi senatorii Ben Sasse (Nebraska), Jeff Flake (Arizona), Rand Paul (Kentucky) și congressmanul Justin Amash (Michigan).

Republicanii internaționaliști

Când Mitt Romney descria Rusia drept „inamicul geopolitic numărul 1“, Obama a răspuns cu superioritate că „politica externă a anilor ‘80 vrea să revină“. Edi­torii de la The New York Times au con­si­derat comentariul lui Romney drept „o lipsă șocantă de cunoaștere a afacerilor internaționale“. Numai după anexarea Cri­meei Washington a înțeles că se află în fața unei „Rusii revanșarde“.

Dar senatorul din Arizona John McCain l-a precedat aproape cu un deceniu. De la în­ceputul anilor 2000, McCain a tras un semnal de alarmă în raport cu acțiunile ruse din Cecenia, asasinarea jurnaliștilor disidenți și procesele politice. În 2008 chiar a cerut expulzarea Rusiei din G8. Po­litica wilsoniană de forţă a lui McCain - „interesele noastre sunt valorile noastre și valorile noastre sunt interesele noas­tre“ - nu are nicio asemănare cu tranzac­ționalismul enunțat de Trump în „Ame­rica First“.

Sigur, McCain poate duce această filozofie în direcții imprudente; să ne amintim de ple­doaria lui din 2015 de a desfășura 10.000 de militari americani împotriva ISIS sau vi­zita făcută la Kiev pe Maidan, o lovitură de propagandă pentru Kremlin. Dar, având în vedere chestionarea rolului global al Ame­ricii de către Trump, con­vingerile lui McCain vor fi cruciale în anii următori.

Istoricul Walter Russell Mead notează că, în comparație cu parlamentele europene, Congresul american are atribuții im­por­tante în relațiile internaționale. Cu o ve­chime de 30 de ani în Senat și susținere de­mocrată, McCain are pârghiile insti­tu­ționale pentru a-l contrabalansa pe Trump în dosarele privind Rusia, Siria sau NATO. Legislația pro-sancțiuni, audieri publice ale Congresului sau investigațiile supli­men­tare privind interferența rusă în alegeri ar putea limita afecțiunea dintre Trump și Putin. McCain este condus de „un sen­ti­ment antic al onoarei, care este diferit de faimă și constă în dorința de a fi res­pectat de către posteritate“, spune David Brooks, editorialistul The New York Ti­mes. Să ne așteptăm ca dorința pentru o moștenire istorică să îl ghideze pe McCain în meciul cu Trump. Printre potențialii săi aliați ar fi senatorii Lindsey Graham (South Carolina), Marco Rubio (Florida), Tom Cotton (Arkansas), presa con­ser­va­toare, „șoimii“ liberali și republicani din comunitatea de informații, din armată și Departamentul de Stat.

Guvernatorii pragmatici

Dacă Dwight Eisenhower, Nelson Rocke­feller sau chiar Richard Nixon ar intra as­tăzi în Partidul Republican, ei ar fi re­pe­de denunțați ca eretici (așa-numiții RINOs - republicani doar cu numele). Pe fondul vi­rajului partidului spre dreapta, John Ka­sich, guvernatorul statului Ohio, repre­zintă, probabil, ultima rămășiță a cen­tris­mului republican old-school (full disclo­sure: am lucrat în campania sa prezi­den­țială). Un guvernator popular, Kasich a candidat în primarele prezidențiale ca „adul­tul din cameră“, plasându-se deasu­pra vehemenței partizane. Aflat aproape de finalul mandatului, Kasich nu a trebuit să-și facă griji față de reacțiile politice.

Kasich conduce o listă impresionantă de guvernatori republicani care demonstrează reușite politice mai mari decât aliații lor din Congres. 16 guvernatori republicani au acceptat extinderea Medicaid, un pro­gram de asigurare a sănătății pentru săraci și pen­tru americanii din clasa mijlocie. O abro­gare eronată a Obamacare fără un sub­sti­tut pe măsură ar crea dureri de cap pen­tru guvernatorii statelor roșii. Într-ade­văr, Kasich, împreună cu mai mulți alți gu­vernatori, a avertizat în mod ex­pli­cit Con­gresul împotriva unei abrogări pre­ma­ture și prost concepute a Obamacare, ca­re a lăsat milioane de oameni fără aco­pe­ri­re medicală. Ar trebui să ne aștep­tăm la o contrareacţie similară dacă Trump cere re­du­ceri semnificative în finan­țarea în­vă­ță­mântului, a subvențiilor alter­native la ener­­gie sau a plasei sociale de si­guranță.

În mod similar, protecționismul lui Trump nu i-ar avantaja pe guvernatorii repu­bli­cani. Texasul republican se află în vârful ex­por­tu­rilor naționale, în cea mai mare parte da­torită comerțului cu Mexicul prin NAFTA, pretinsul „cel mai rău deal sem­nat vreo­dată“. Carolina de Sud se mân­dreș­te cu adu­cerea Boeing-ului în statul lor; o astfel de companie ar putea suferi pierderi pri­mej­dioase de pe urma unui răz­boi co­mer­cial cu China. Piața chineză a pro­duselor alimentare absoarbe masiv pro­duse ame­ricane - soia, carne de porc, car­ne de pa­săre și porumb, aspecte esențiale pentru li­de­rii republicani sau fermierii americani.

Chiar și în Midwest-ul postindustrial - o re­giune care în mod clar a suferit de pe ur­ma intrării Chinei în WTO și a boom-ului ulterior din exporturi - guvernatorii repu­bli­cani contează pe globalizare și pe inves­tițiile străine pentru a restabili vitalitatea statelor lor. Un program economic centrat pe „America Fortăreață“ se va lovi de rezis­tența guvernatorilor acestor regiuni. Ei nu au putut să îl convingă pe noul președinte să fie deschis integrării eco­no­mice. Dar vor putea asigura o continuare a statu-quo-ului, forțând naționalismul economic al lui Trump să fie în mare mă­sură un teatru politic - vezi afacerea Car­ri­er. Potențiali aliați: majoritatea guve­r­na­torilor republicani, printre care Charlie Ba­ker (Massachusetts), Rick Snyder (Michi­gan), Susana Martinez (New Mexico).

Citându-l pe George Kennan, am putea aș­tepta ca inerentele „contradicții interne“ ale psihicului și platformei sale să îi epui­zeze cele mai periculoase tendințe. Dar nu e inevitabil ca „partea bună a istoriei“ să învingă, pentru a folosi unul dintre truis­mele favorite ale lui Barack Obama. Este nevoie de lideri curajoși care să acționeze într-o eră atipică. Lee, McCain și Kasich au motivația, mijloacele și spațiul politic de manevră pentru a i se opune și a-l con­testa pe președinte. Acum este „momentul să aleagă“.

* David Jimenez este Fulbright Scholar şi predă limba engleză și studii americane la Universitatea Ovidius din Constanţa.
Opiniile din acest articol sunt strict personale.

Traducere de OCTAVIAN MANEA