De același autor
Ce se poate spune despre viața civică americană când comportamentul și caracterul președintelui Trump, în special în timpul unei pandemii globale, nu au condus la o înfrângere de anvergură? Mai poate industria sondajelor să-și revină vreodată din eșecurile sale de a detecta (din nou) forța susținerii președintelui? Deocamdată, să analizăm doar ce înseamnă deznodământul competiției electorale pentru viitorul celor două partide.
Blocați în purgatoriu
În săptămânile premergătoare alegerilor din 2020, speranțele de grandoare politică au consumat discursul progresist. Biden a ajuns să fie comparat cu Franklin Delano Roose velt, în speranța că, la fel ca Marea Depresiune, COVID-19 va inaugura o eră a unei guvernări democratice îndrăznețe.
Dar țintele ambițioase ale unui „New Deal” nu se vor concretiza. În schimb, după cum scrie istoricul Michael Kazin, democrații „wanted redemption, but got relief” („și-au dorit o salvare, dar au primit doar o ușurare”). În ciuda sondajelor și previziunilor de dinaintea zilei alegerilor, pare puțin probabil ca democrații să preia controlul asupra Senatului și continuă să piardă locuri în Camera Reprezentanților. Partidul nu a reușit să întoarcă nicio singură cameră legislativă a vreunui stat, lăsându-i pe republicanii bine poziționați să modeleze districtele în propriul avantaj pentru următorul deceniu.
COVID-19, conduita președintelui și nominalizarea unui om de stat moderat, alb, irlandez catolic, precum Biden, au dat speranțe democraților că vor putea recâștiga mare parte din clasa muncitoare albă esențială coalițiilor anterioare ale partidului. Biden a avut performanțe bune în rândul acestor alegători din zone-cheie din Michigan, Wisconsin și Pennsylvania, a redus marja națională (încă considerabilă) a lui Trump în rândul albilor fără studii superioare de la 47% la 42%. Dar astfel de câștiguri au fost modeste și e puțin probabil că un eventual succesor al lui Biden le poate repeta. Cert este că „nepoții New Deal-ului” nu se vor întoarce prea curând la casa lor ancestrală printre democrați.
Democrații au sperat că această categorie de americani ar putea fi înlocuită în coaliția lor cu alte segmente demografice. Dar câștigurile surprinzătoare ale lui Trump în rândul alegătorilor care nu sunt albi pun sub semnul întrebării teza unui bloc al minorităților pentru totdeauna progresist. Albii din suburbii au continuat să migreze către democrați; alegătorii din jurul unor orașe precum Detroit, Atlanta, Phoenix și Philadelphia s-au aflat în centrul victoriei Colegiului Electoral al lui Biden. Dar în alte zone, democrații din districtele suburbane din Orange County, Carolina de Sud, Oklahoma City și Salt Lake City au pierdut din nou alegerile. Să fie acest aspect un semn că electoratul din suburbii nu este neapărat pregătit să devină o fundație de încredere a Partidului Democrat? Se va termina acest exod dacă Trump dispare din viața politică?
Rezultatele frustrante și teama de pierderi suplimentare în 2022 și 2024 au generat ciocniri profunde între aripile progresiste și moderate ale partidului. Până în prezent, nicio facțiune nu s-a angajat în introspecția necesară. Stânga trebuie să înțeleagă faptul că modul în care ei au conceput identitatea rasială în America nu a ținut cont de eterogenitatea ideologică și culturală a comunităților minoritare în numele cărora pretind că vorbesc. Limbajul despre „definanțarea poliției” și „socialism” trebuie înlocuit cu „reforma poliției” și „social-democrație”. Progresiștii trebuie să discearnă care dintre numeroasele lor priorități politice sunt cele mai populare și merită cea mai mare energie, având în vedere conservatorismul social și opoziția față de taxare a clasei de mijloc.
Pentru a recâștiga un Senat care să favorizeze orașele mici și comunitățile rurale, democrații ar trebui să le permită candidaților să adopte poziții mai conservatoare în materie de avort, imigrație, libertate religioasă sau controlul armelor decât proiectează acum democrații moderați sau de stânga. Politicienii și antreprenorii trebuie să încurajeze dinamismul economic în comunitățile rurale, care să atragă alegători cu studii superioare și imigranți care ar putea echilibra viața politică de acolo.
Finanțatorii trebuie să revitalizeze presa locală, sindicatele și alte instituții civice din aceste comunități, pentru a atenua izolarea și neîncrederea aflate în centrul furiei conservatoare. O astfel de strategie poate fi singura speranță de a se asigura că democrații pot guverna decisiv în secolul următor.
Un partid al clasei muncitoare sau un cult al personalității?
2020 nu a livrat respingerea decisivă a lui Trump și a trumpismului atât de așteptată în rândul centrului și stângii americane (și a Vestului). Statele considerate competitive, precum Florida, Texas, Ohio și Iowa, i-au oferit lui Donald Trump victorii lipsite de echivoc; iar în statele în care se așteptau victorii confortabile pentru Biden, cum ar fi Nevada, Michigan și Wisconsin, s-au obținut doar victorii restrânse, la limită. Alegătorii din zonele cele mai rurale au votat pentru Trump în proporție de 33 de procente. Iar alegătorii hispanici s-ar fi putut reîntoarce spre republicani cu „până la 12 puncte” (potrivit lui David Shor).
Influențate parțial de afirmațiile (inexacte) că Biden ar interzice extragerea gazelor naturale și că va definanța Poliția, 14 din cele 28 de județe din Texas aflate de-a lungul frontierei mexicane s-au îndreptat către Trump, după ce Hillary Clinton aproape le măturase în 2016. Venezuelenii și cubanezii americani ar putea face din Florida un fief republican în ciclurile viitoare. Și dacă adăugăm câștigurile din rândul alegătorilor nativi americani, afro-americani și musulmani, în 2020, Trump a fost, după George W. Bush în 2004, probabil cel mai puternic performer republican în rândul alegătorilor non-albi din ultimii cincizeci de ani.
Pentru unii intelectuali și politicieni conservatori, aceste câștiguri în rândul alegătorilor non-albi, din mediul rural și mai puțin educați îi transformă pe conservatori în „apărătorii intereselor muncitorilor”. Senatori precum Josh Hawley și Marco Rubio prevestesc crearea unei „coaliții multietnice, multirasiale a clasei muncitoare”. Și, deși liberalii și stânga în general s-ar putea teme de un populism conservator durabil drept competitor politic, ar trebui să-i recunoască beneficiile neașteptate.
Un partid republican mai înrădăcinat în clasa muncitoare ar încuraja pe unii dintre legiuitorii săi să încheie parteneriate neașteptate cu democrații în ceea ce privește politica industrială, sprijinul financiar pentru familii, infrastructură sau pentru o politică monetară și fiscală mai puțin austeră. Desigur, clivajele politice bazate mai mult pe nivelul de educație, clasă și geografie, mai degrabă decât pe rasă și etnie, nu ar pune capăt „războiului cultural”, dar îl vor face mai complex și, prin urmare, mai puțin apocaliptic.
Un GOP competitiv în rândul minorităților ar submina afirmațiile dreptei, conform cărora o Americă mai puțin albă ar închide calea spre o guvernare conservatoare și, prin urmare, trebuie oprită sau încetinită prin politici de imigrație extrem de restrictive. Iar un partid republican capabil să câștige majorități electorale s-ar putea baza mai puțin pe măsurile antidemocratice actuale – adoptarea de legi care restricționează drepturile electorale, refuzul de acordare a statalității (și, prin urmare, a reprezentării legislative) în cazul Puerto Rico și al districtului Columbia sau avansarea unei agende conservatoare prin intermediul unor victorii din sistemul judiciar.
Dar mult mai probabil decât un partid republican care amintește de coalițiile conservatoare actuale sau recente din Canada, Australia și Marea Britanie este o cădere în furie și conspiraționism. Cu siguranță, Trump și membrii familiei sale vor pregăti o nouă candidatură în 2024, lăsându-le lui Rubio, Hawley & CO puțin spațiu de manevră pentru a experimenta un „trumpism după Trump”.
Faptul că sondajele au subestimat încă o dată forța sprijinului lui Trump îi va face din nou pe liderii republicani să se teamă de confruntarea cu cele mai distructive elemente din baza partidului și cele din rețelele media. Și dat fiind faptul că Trump nu a guvernat ca un populist economic și nu a candidat pe o astfel de platformă, s-ar putea ca alegătorii republicani nici măcar să nu acorde atenție unui „conservatorism al clasei muncitoare” în 2024.
În ciuda crizei de COVID-19, alegătorii i-au acordat lui Trump note mari pentru gestiunea economiei pe fondul amintirilor legate de beneficiile creșterii economice recente, care până în februarie i-a avantajat în mod disproporționat pe muncitorii cu venituri mici și pe minorități. În plus, impactul pandemiei a permis în mod paradoxal majorității familiilor americane să o ducă mai bine financiar datorită cecurilor guvernamentale și reducerii consumului pe fondul shutdown-ului. Dar astfel de ratinguri favorabile, în special în rândul alegătorilor mai puțin implicați electoral, sunt dificil de susținut pentru republicani.
Pe măsură ce sindicatele, bisericile și alte asociații civice din sectorul privat intră în declin în modernitatea capitalistă târzie, segmentele conservatoare ale clasei muncitoare devin o clasă „în sine”, dar nu „pentru ea însăși”. Le lipsesc instituțiile reprezentative necesare pentru a respinge furia brută amplificată de mass-media de dreapta sau pentru a forța deplasarea elitele partidelor către centru (în special în privința politicilor economice). În același timp, conservatorismul populist nu poate fi durabil fără să-i câștige de partea sa pe tinerii alegători care au votat covârșitor pentru democrați, înregistrându-se cea mai mare participare a lor vreodată, chiar și peste victoria copleșitoare a lui Obama în 2008. Dar cu 70% dintre alegătorii republicani spunând că nu cred că alegerile din 2020 au fost „libere și corecte” și cu 66% spunând că pericolele izbucnirii COVID-19 sunt exagerate, s-ar putea ca în următorul deceniu să ne trezim cu un electorat republican preocupat mai degrabă de propriile resentimente decât de a deveni baza unui conservatorism reînnoit, vibrant, fie el mai populist sau mai clasic liberal. //
