De același autor
Coen se împrietenise cu Mircea Dinescu și a jucat rolul decisiv în transmiterea poemelor către Sorin.
De vreme ce am fost declarat persona non grata de către autoritățile române în toamna anului 1988, nu am reușit să-l cunosc pe Coen în România în acea perioadă, dar, la scurt timp după Revoluție, în timp ce eram consultant pentru BBC la București la finele lui decembrie 1989, am reuşit să-l vizitez în sfârşit. Ştia numele meu de la Sorin și m-a invitat la reședință. În timpul unui prânz îndelung mi-am dat seama de amploarea sprijinului moral și material pe care l-a acordat unor disidenți și nonconformiști români, în special Doinei Cornea, dar și altora, prea mulţi ca să-i amintesc aici. Contactele lui cu disidenții l-au transformat dintr-un outsider - ambasadorul olandez -, într-un insider, un ghimpe permanent în coasta autorităților române comuniste, o figură emblematică a curajului, care a pus deoparte mantia privilegiului diplomatic pentru a arăta solidaritatea cu românii din interior care au fost destul de îndrăzneți să conteste regimul Ceaușescu. Dosarul lui de Securitate arată măsurile luate de autorități pentru a-i monitoriza activitățile, pentru a le împiedica și, în același timp, metodele utilizate pentru atingerea acestor obiective.
Coen a intrat în serviciul diplomatic olandez, prima sa misiune fiind în 1959 în secția comercială a ambasadei olandeze din Bagdad. De acolo s-a mutat la Pretoria, în Africa de Sud, și a fost unul dintre puținii diplomați străini care au participat în primăvara anului 1964, în calitate de observatori, la procesul lui Nelson Mandela și al altor lideri ai Congresului Național African, o prezență pe care președintele Mandela nu a uitat-o niciodată. Coen mi-a povestit, în timpul uneia dintre întâlnirile noastre frecvente din perioada în care eram visiting professor la Universitatea din Amsterdam, cum, în timpul primei vizite a lui Mandela în Olanda, la 16 iunie 1990, președintele sud-african a luat prânzul la un restaurant de lângă casa Stork din Amsterdam și Coen a profitat de ocazia de a se alătura spectatorilor care au asistat la sosirea lui Mandela. Acesta l-a recunoscut în mulțime și a venit să-i strângă mâna lui Coen și să-i mulțumească pentru prezenţa la procesul lui.
Coen Stork la Bucureşti în 1989 - fotografie făcută de filajul Securităţii
În 1982, Coen a fost numit ambasador la Havana, în Cuba, și a lucrat acolo timp de cinci ani. Un aspect important al activității sale în Cuba a fost să arate solidaritate cu disidenții regimului Castro, o caracteristică a respectului său pentru apărarea drepturilor omului, care urma să-l pregătească pentru experiența din România.
Următoarea și ultima sa misiune diplomatică a început în 1988 la București. Coen a devenit o figură obişnuită, străbătând străzile orașului pe bicicletă, mai degrabă decât în mașina oficială. Alan Green, ambasadorul SUA în România din octombrie 1989 până în ianuarie 1992, mi-a spus cum el și colegii săi ambasadori îl admirau pe Coen pentru îndrăzneala din timpul Revoluției, fiind o țintă ușoară pe două roți pentru contrarevoluționari.
Experiența lui Coen în România l-a marcat profund și l-a determinat să-și manifeste, după pensionare, interesul activ pentru a promova respectul față de drepturile omului în țara dumneavoastră, așa cum făcuse în timpul mandatelor sale în Africa de Sud și Cuba. Generozitatea spiritului său l-a făcut ca, în 2000, să convingă Ministerul olandez de Externe să ofere finanțare pentru un nou institut istoric din București, numit Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR). Coen a adunat în jurul său un număr de tineri istorici români, printre care Marius Oprea, Stejărel Olaru, Armand Goșu și Nicolae Videnie, care îi împărtășeau opinia că România avea nevoie de un institut dinamic care putea contribui la procesul democratic prin încurajarea unei analize critice, pe baza arhivelor recent deschise, a trecutului dictatorial al țării, de-a lungul anilor dictaturii regelui Carol instituită în 1938, regimului Antonescu (1940-1944) și perioadei de guvernare comunistă care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. Institutul Olandez de Studii Avansate în Științe Umaniste și Sociale (NIAS) a devenit principalul partener în acest proiect. Primul director al IRIR a fost Andrei Pippidi, iar la expirarea mandatului său, Marius Oprea a preluat funcția de director interimar. Acesta a fost urmat de Dragoș Petrescu, care a condus institutul până în vara anului 2005. În decembrie 2005, IRIR a fost absorbit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR). Activitatea IRIR este o moștenire potrivită pentru acest om remarcabil.
