De același autor
Europa își votează săptămâna aceasta reprezentanții pentru următorul Legislativ european. Sunt așteptați la vot peste 400 de milioane de europeni din 28 de state (inclusiv Marea Britanie, chiar dacă se pregătește să părăsească UE), în al doilea cel mai mare exercițiu democratic al lumii – după alegerile din India. Dar se face acest exercițiu democratic așa cum trebuie?
Da și nu prea. Absenteismul în creștere (de la o prezență de circa 70% la primele europarlamentare, în 1979, la puțin peste 40% în 2014) ar susține contrariul. Peste jumătate dintre europeni nu se deranjează să se ducă la vot, deși Parlamentul European este singura structură europeană importantă aleasă, deși are puteri semnificative care se transpun în viața de zi cu zi a europenilor (de la datele personale la ceea ce mănâncă și libertatea de circulație) și deși alegerile au loc doar o dată la fiecare cinci ani.
O explicație plauzibilă este că europenii nu se simt reprezentați, sunt confuzi, plini de temeri și sătui de elite. Pentru că, din cei 400 de milioane cu drept de vot, un sfert (100 de milioane!) sunt nehotărâți, pendulează între stânga și dreapta, între partidele mainstream și cele antisistem (potrivit think-tank-ului European Council on Foreign Relations). Numărul e enorm.
Cât de „europene“ sunt așadar aceste alegeri?
Sistemul de vot în sine este departe de a fi ideal pentru ce se dorește a fi de fapt construcția europeană. Votul are loc pe listele de partid naționale, e un vot proporțional, pe liste închise (cu excepția a trei state), ceea ce înseamnă că europenii nu pot vota nominal politicienii pe care îi consideră cei mai potriviți să-i reprezinte pe plan european. Nici măcar pe plan național. Cu atât mai puțin pot vota politicieni din alte state europene.
Nu există nici „europartide“. Există „familii europene“, dar ele sunt în fapt colecții de partide mai mult sau mai puțin împotriva naturii, nu partide paneuropene. De pildă, cea mai mare familie europeană, PPE (popularii europeni) – cei care potrivit sondajelor vor avea și cel mai mult de pierdut la aceste europarlamentare – au în rândurile lor atât CDU (creștin-democrații germani), cât și „iliberalii“ din Fidesz-ul maghiar al lui Viktor Orbán sau Forza Italia a lui Silvio Berlusconi. Nici temele nu sunt unele europene, ci naționale, luate punct cu punct.
Alianța Salvini
Paradoxal, prima încercare de „unificare“ a intereselor și temelor europene vine tocmai din partea populiștilor și a naționaliștilor și nu are nicio legătură cu dorința de a duce mai departe proiectul european, ci cu dinamitarea lui din interior. Matteo Salvini – liderul formațiunii de extremă dreapta din Italia, Liga – a pus pe picioare o alianță a partidelor populiste și de extremă dreapta din Europa, după care s-a încoronat singur rege al extremei drepte europene. Salvini a făcut campanie transnațională – a mers în statele unde are alianțe, a ținut discursuri, a stabilit o platformă comună (antiimigrație, antimusulmană), a lansat afișe de campanie comune (într-unul, apare alături de Marine Le Pen sub mesajul „Peste tot în Europa, ideile noastre ajung la putere“). Iar sâmbătă a reușit să reunească o parte dintre cele mai importante formațiuni populiste din Europa pentru un ultim spectacol de forță.
Chiar dacă acționează pentru cauze greșite, populiștii au reușit ce nu au reușit partidele mainstream: să europenizeze politica Europei. Strategia funcționează. Toate sondajele de la nivel european și național arată că populiștii vor îngroșa consistent rândurile viitorului Parlament European, ceea ce va influența atât alegerile pentru cele mai importante funcții la nivel UE, cât și viitoarele politici europene. Partidele de centru (centru dreapta și centru stânga) ar obține, împreună, 316 de mandate de europarlamentar din cele 751, în timp ce populiștii și extrema dreaptă ar lua, împreună, 213. Cu alte cuvinte, cele două familii mari – conservatorii și socialiștii – vor rămâne cele mai mari, dar pentru prima dată ar urma să piardă majoritatea combinată. Un calcul și mai îngrijorător arată că următorul PE ar număra 471 de politicieni pro-UE și 253 de eurosceptici. Alianța lui Salvini (care include Adunarea Națională condusă de Marine Le Pen, AfD-ul german, Partidul Finlandezilor, Partidul Poporului Danez) ar lua 72 de mandate, conform calculelor făcute de Politico.eu. Iar absenteismul nu face decât să favorizeze formațiunile cu vederi extremiste.
Un alt aspect esențial: nici după 40 de ani de alegeri europene, cetățenii europeni tot nu pot vota un candidat din altă țară cu care rezonează în privința chestiunilor europene. Condițiile sunt atât de dificile, încât nu sunt prea mulți candidați dispuși să piardă timpul făcând încercarea. În Italia, de pildă, e nevoie de 150.000 de semnături (câte 3.000 cel puțin în fiecare regiune, autentificate pe loc la notar) pentru a putea candida la europarlamentare, în Franța trebuie trecut pragul de 5% din voturi ca să obțină mandate și trebuie plătit costul printării de buletine (undeva între 800.000 și un milion de euro), în Danemarca e nevoie de 70.000 de semnături, iar în Portugalia – 7.500, dar acestea, împreună cu statutul partidului, trebuie aprobate de Curtea Constituțională. Practic, pentru a face loc unor formațiuni proeuropene, legislațiile electorale naționale ar trebui armonizate.
Ascensiunea noilor partide
Lucrurile se schimbă însă - poate mai lent decât e nevoie pentru a preveni deteriorarea ideii de Uniune. Timid, stângace, apar și primele încercări. În 2009, de pildă, a apărut pentru scurt timp un partid numit Neoeuropenii (Newropeans), ce a obținut aproape 40.000 de voturi în Olanda, Germania și Franța. A avut viață scurtă. Există și încercări mai recente și mai bine articulate. Imediat după rezultatul referendumului asupra Brexit, un francez, o italiancă și un german au pus bazele unui partid pro-european numit Volt și speră ca, odată cu aceste alegeri, să devină prima formațiune paneuropeană și să intre în PE. Volt e finanțat în întregime din contribuțiile simpatizanților și numără acum 25.000 de membri. E înregistrat ca partid în 12 state europene și va avea candidați pentru PE în opt dintre ele. Își propune amendarea legislației UE, în așa fel încât eurodeputații să poată propune legi și acestea să fie adoptate cu majoritate, nu unanimitate.
Un exercițiu asemănător e încercat și de alte grupări. De pildă, Primăvara Europeană (cu vederi de stânga), înregistrată în Berlin și condusă de fostul ministru grec de Finanțe Yanis Varoufakis. Grupul propune o platformă reformistă unică – „New Deal for Europe“. O platformă comună (chiar dacă antiimigrație și antiislamizare a Europei) propune și grupul Génération Identitaire, care se consideră o mișcare politică pentru tinerii din Europa. (Niciuna dintre cele menționate nu e prezentă în România.)
Dincolo de formațiunile amintite, există și câteva proiecte europene cu adevărat funcționale – Stand up for Europe, Pulse of Europe sau Jeunes Européens Fédéralistes (mișcări civice paneuropene), care au reușit să mobilizeze mase mari de europeni în apărarea proiectului european. Iar ce se poate întâmpla este ca exemplul euroscepticilor să fie preluat de proeuropeni. Conștiința europeană se dezvoltă, structura politică e și ea pe cale să apară. Este însă nevoie de timp și de votul fiecărui european săptămâna aceasta. //
