De același autor
Până de curând, politica germană putea fi descrisă în multe feluri, dar nicidecum ca imprevizibilă. Situaţia s-a schimbat radical. Cel care până nu demult era dat de sondaje drept viitorul cancelar al Germaniei, apoi ca viitor vicecancelar şi şef al diplomaţiei – Martin Schulz – a fost scos peste noapte din jocul politic. Cu toate că a obţinut în negocierile de guvernare cu CDU-ul Angelei Merkel concesii mari pentru SPD, recompensa nu a fost deloc cea aşteptată. Propriul partid l-a forţat să renunţe atât la funcţia de lider al formaţiunii, cât şi la ambiţiile de ministru de Externe. Ca fost şef al Parlamentului European şi cunoscător al hăţişului diplomatic, Schulz avea pregătirea, conexiunile, statura necesare pentru post. N-a fost de ajuns. Colegul de partid, Sigmar Gabriel (actual ministru de Externe), a ţinut cu tot dinadinsul să-şi păstreze funcţia. Avea şi sprijin suficient în partid, spre deosebire de Schulz, care, după 20 de ani petrecuţi în politica europeană, era văzut drept un outsider.
Ce s-a întâmplat în ultimele zile e straniu pentru politica germană. Sigmar Gabriel s-a plâns prin intermediul presei că este dat la o parte cu forţa, că activitatea de până acum nu este apreciată în niciun fel de actuala conducere a partidului. A „jucat“ şi la sentiment şi şi-a citat fetiţa, care i-ar fi spus „să nu fie trist, pentru că e mai bine să petreacă timp cu familia decât cu omul cu faţă păroasă“. Chiar şi prin acest singur citat, preluat la inifinit de presa germană, Gabriel a reuşit să trimită în desuet partidul şi jocurile sale de culise şi să pună în pericol alianţa de guvernare (GroKo - Grosse Koalition). Concluzia: după patru luni şi jumătate, după nenumărate nopţi de discuţii şi incertitudini, după un acord de guvernare de sute de pagini, Schulz a anunţat că va pune interesele de partid şi pe cele ale Germaniei înaintea ambiţiilor personale. Într-un gest de neînţeles politicienilor de la noi, Schulz a preferat să se retragă. A contat și promisiunea din campania electorală: că nu va conduce din nou partidul către o alianţă cu Angela Merkel. A contat mai mult că şi-a încălcat promisiunea dată decât realitatea că nici nu exista vreo altă soluţie pentru Germania după ce FDP a refuzat să intre la guvernare.
Nu a mai contat nici că Schulz a obţinut concesii greu de imaginat pentru partenerul junior de guvernare. Din cele cinci ministere foarte importante - Finanţe, Externe, Interne, Justiţie şi Apărare, Merkel a acceptat să lase socialiştilor pe mână trei. Surpriza este că printre ele se numără Finanţele, ministerul care cântăreşte cel mai greu pe scena politică germană şi are o influenţă uriaşă pe plan european (să ne amintim rolul jucat de Wolfgang Schäuble, în criza financiară din Grecia şi în măsurile de austeritate impuse Atenei). Abia obţinut pe hârtie, postul practic e ca şi ocupat – de primarul Hamburgului, Olaf Scholz, alintat „Scholz-o-mat“ („omul pe jumătate maşină“). Scholz e descris de presa germană ca un tehnocrat pragmatic şi eficient, un negociator dur, un perfecţionist, un conservator în interiorul SPD, dar şi un reformator.
Într-un prim semn că nu va urma linia austeră de până acum a predecesorului Schäuble, Scholz promite că Berlinul nu va dicta celorlalte state UE cum să-şi gestioneze finanţele. Chiar dacă susţine că Germania nu va ţine lecţii altora despre disciplină fiscală şi chiar dacă, la presiunea SPD, acordul de guvernare propune un buget de 46 de miliarde de euro pentru investiţii, nimeni nu pare să creadă că Berlinul va lăsa din mână frâiele financiare şi că va face cheltuieli nesăbuite. Noile investiţii vor depinde de creşterea economică şi de taxele generate de aceasta, mai ales că Germania va trebui să acopere şi gaura bugetară lăsată de Brexit, explică Scholz, care avertizează şi că Berlinul nu se poate confrunta singur cu această povară. Numirea social–democratului anunță o schimbare a politicii germane de până acum şi poate fi o veste bună pentru Eurozonă şi reformele dorite de Emmanuel Macron.
Dar este poate singura veste bună pentru Germania. Acordul este încă la bunul plac al simpatizanţilor SPD, care îl vor vota la început de martie. De ei depinde viitoarea GroKo şi politica europeană. Iar scandalul Schulz, atât de neobişnuit pentru Berlin, e un dezastru pentru imaginea publică a partidelor mainstream şi va lucra cu siguranţă în beneficiul câştigătorului real al alegerilor – AfD, partid cu vederi de extremă dreapta, antiimigraţie. Simplul fapt că partidele mainstream au obţinut scoruri atât de slabe, că au fost obligate să facă din nou o coaliţie contra naturii, că a fost nevoie de atâta timp pentru formarea unei coaliţii, că încă îşi petrec timp cu lupte de culise pentru funcţii şi că totul este atât de volatil şi se poate spulbera în orice moment e o victorie în sine a extremelor. Cel mai important capitol al negocierilor pentru coaliţie a fost de altfel exact cel care a costat partidele tradiţionale cele mai multe voturi în favoarea AfD: imigraţia. Sondajele au arătat că nemţii percep imigraţia drept cea mai mare problemă. Iată de ce portofoliul cu cele mai largi atribuţii în materie de imigraţie – Internele – se vor duce la aliatul bavarez al cancelarului Merkel – CSU, care are poziţii dure faţă de imigranţi. Discursul antiimigraţionist radical a pătruns deja în miezul politicii germane, a modelat discursul public şi a ajutat extrema dreaptă să devină principala forţă de opoziţie.
