GroKo: un colos german cu picioare de lut

Până de curând, politica germană putea fi descrisă în multe feluri, dar nicidecum ca imprevizibilă. Situaţia s-a schimbat ra­di­cal. Cel care până nu demult era dat de son­daje drept viitorul can­celar al Germaniei, apoi ca viitor vicecancelar şi şef al diplomaţiei – Martin Schulz – a fost scos peste noapte din jocul politic. Cu toate că a obţinut în negocierile de gu­vernare cu CDU-ul An­ge­lei Merkel concesii mari pentru SPD, recompensa nu a fost deloc cea aş­tep­tată. Propriul partid l-a for­ţat să renunţe atât la funcţia de lider al for­maţiunii, cât şi la ambiţiile de ministru de Externe. Ca fost şef al Parlamentului Eu­ropean şi cunoscător al hăţişului di­plo­matic, Schulz avea pregătirea, conexiunile, statura necesare pentru post. N-a fost de ajuns. Colegul de partid, Sigmar Gabriel (ac­tual ministru de Externe), a ţinut cu tot dinadinsul să-şi păstreze funcţia. Avea şi sprijin suficient în partid, spre deo­se­bire de Schulz, care, după 20 de ani pe­tre­cuţi în politica europeană, era văzut drept un outsider.

Ce s-a întâmplat în ultimele zile e straniu pen­tru politica germană. Sigmar Gabriel s-a plâns prin intermediul presei că este dat la o parte cu forţa, că activitatea de pâ­nă acum nu este apreciată în niciun fel de actuala conducere a partidului. A „jucat“ şi la sentiment şi şi-a citat fetiţa, care i-ar fi spus „să nu fie trist, pentru că e mai bine să petreacă timp cu familia decât cu omul cu faţă păroasă“. Chiar şi prin acest singur citat, preluat la inifinit de pre­sa germană, Gabriel a reuşit să trimită în desuet partidul şi jocurile sale de culise şi să pună în pericol alianţa de guvernare (GroKo - Grosse Koalition). Concluzia: du­pă patru luni şi jumătate, după ne­nu­mă­rate nopţi de discuţii şi in­certitudini, după un acord de guvernare de sute de pa­gini, Schulz a anunţat că va pune interesele de par­tid şi pe cele ale Germaniei înaintea ambiţiilor per­so­nale. Într-un gest de ne­în­ţeles politicienilor de la noi, Schulz a preferat să se retragă. A contat și pro­mi­siunea din campania elec­torală: că nu va conduce din nou partidul către o alianţă cu Angela Merkel. A contat mai mult că şi-a încălcat promisiunea da­tă decât realitatea că nici nu exista vreo al­tă soluţie pentru Germania după ce FDP a refuzat să intre la guvernare.

Nu a mai contat nici că Schulz a obţinut concesii greu de imaginat pentru par­tenerul junior de guvernare. Din cele cinci ministere foarte importante - Finanţe, Ex­terne, Interne, Justiţie şi Apărare, Merkel a acceptat să lase socialiştilor pe mână trei. Surpriza este că printre ele se nu­mă­ră Finanţele, ministerul care cântăreşte cel mai greu pe scena politică germană şi are o influenţă uriaşă pe plan european (să ne amintim rolul jucat de Wolfgang Schäu­ble, în criza financiară din Grecia şi în măsurile de austeritate impuse Atenei). Abia obţinut pe hârtie, postul practic e ca şi ocupat – de primarul Hamburgului, Olaf Scholz, alintat „Scholz-o-mat“ („omul pe jumătate maşină“). Scholz e descris de presa germană ca un tehnocrat pragmatic şi eficient, un negociator dur, un per­fec­ţionist, un conservator în interiorul SPD, dar şi un reformator.

Într-un prim semn că nu va urma linia austeră de până acum a predecesorului Schäuble, Scholz promite că Berlinul nu va dicta celorlalte state UE cum să-şi ges­tioneze finanţele. Chiar dacă susţine că Ger­mania nu va ţine lecţii altora despre disciplină fiscală şi chiar dacă, la pre­siu­nea SPD, acordul de guvernare propune un buget de 46 de miliarde de euro pentru investiţii, nimeni nu pare să creadă că Berlinul va lăsa din mână frâiele financiare şi că va face cheltuieli nesăbuite. Noile in­vestiţii vor depinde de creşterea eco­no­mi­că şi de taxele generate de aceasta, mai ales că Germania va trebui să acopere şi gaura bugetară lăsată de Brexit, explică Scholz, care avertizează şi că Berlinul nu se poate confrunta singur cu această po­va­ră. Numirea social–democratului anunță o schimbare a politicii germane de până acum şi poate fi o veste bună pentru Eu­rozonă şi reformele dorite de Emmanuel Macron.

Dar este poate singura veste bună pentru Germania. Acordul este încă la bunul plac al simpatizanţilor SPD, care îl vor vota la început de martie. De ei depinde viitoarea GroKo şi politica europeană. Iar scandalul Schulz, atât de neobişnuit pentru Berlin, e un dezastru pentru imaginea publică a partidelor mainstream şi va lucra cu si­gu­ranţă în beneficiul câştigătorului real al ale­gerilor – AfD, partid cu vederi de extremă dreapta, antiimigraţie. Simplul fapt că partidele mainstream au obţinut scoruri atât de slabe, că au fost obligate să facă din nou o coaliţie contra naturii, că a fost nevoie de atâta timp pentru formarea unei coaliţii, că încă îşi petrec timp cu lupte de culise pentru funcţii şi că totul es­te atât de volatil şi se poate spulbera în ori­ce moment e o victorie în sine a ex­tre­melor. Cel mai important capitol al nego­cierilor pentru coaliţie a fost de altfel exact cel care a costat partidele tra­di­ţio­nale cele mai multe voturi în favoarea AfD: imigraţia. Sondajele au arătat că nem­ţii percep imigraţia drept cea mai mare problemă. Iată de ce portofoliul cu cele mai largi atribuţii în materie de imigraţie – Internele – se vor duce la aliatul bavarez al cancelarului Merkel – CSU, care are po­zi­ţii dure faţă de imigranţi. Discursul an­tiimigraţionist radical a pătruns deja în mie­zul politicii germane, a modelat dis­cur­sul public şi a ajutat extrema dreaptă să de­vină principala forţă de opoziţie.