România, mon amour. O iubire din care se poate muri

Nimic din paginile pe care le citeam pe băncile școlii despre „dragostea de țară” nu se potrivea cu ce trăia generația noastră, a celor născuți la sfârșitul războiului. În mai toate poveștile istoriei – frumoase, înălțătoare, eroice –, se putea muri (și chiar se murea) pentru țară și din dragoste de țară. Patrie, patriotism, popor…

Din toate se înțelegea, citindu-le, că iubirea de țară stă mai presus decât toate celelalte forme ale iubirii. Nimeni, acolo, în paginile cărților noastre de istorie, nu pregeta să-și dea viața, dacă țara i-o cerea. Când nu erai luat, te duceai voluntar la război, când erai declarat inapt, sufereai, exilat din normalitate și din generația ta. Părinții își trimiteau copiii la război cu inima încercănată și totuși cu surâsul pe buze. Tinerii plecau la luptă cântând, spunând că vor fi mândri să moară „pentru țara și poporul lor”. Voievozilor, răniți în lupta cu dușmanul și tânjind să ajungă acasă, Doamnele-mame, după cum bine se știe, le trânteau, în miez de noapte, poarta castelului în nas. În Primul Război Mondial, soldații mureau pe patul de spital, privindu-și fericiți Regina în ochi și spunându-i: „Sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”. Și „împărăteasa” Maria se întreba: „De ce trebuie să se lase ei uciși ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulți, într-o zi pe care oamenii aceștia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”. ¹

Dispariția patriei

Într-adevăr, de ce? Și de ce pentru noi toate lucrurile acestea trimiteau la o lume ireală, cu feciori neverosimil dispuși să moară și cu mame îndurerate, dar mândre de copiii lor pierduți în războaie? De ce scenariul patriotismului devenise pentru noi un basm, iar perspectiva sacrificiului un nonsens? De ce iubirea de țară nu mai putea trece dincolo de acea „dragoste de învăluire”, despre care vorbea un filozof român ² și în care nu era loc decât pentru amintirile copilăriei, mirosul colbului de pe ulița satului, mesele sărbătorești în familie, nucul din curtea casei, câinele care te-ntâmpina de cum deschideai poarta… Țara, în schimb, patria mare, temeiul venit din noaptea istoriei și care ne unise într-un târziu pe toți ca națiune, dispăruse din gestiunea patriotismului. Pur și simplu nu mai era, se topise, se strecurase într-o abstracție, care se rezuma la o lecție searbădă și mincinoasă de manual, în care locul voievozilor, al domnilor și-al reginelor îl luase acum Partidul. S-ar fi putut îndrăgosti cineva de el? Cum ar fi fost să te închipui, în timp ce-ți dădeai ultima suflare, privindu-l pe Gheorghiu-Dej în ochi? Te puteai imagina pe un pat de spital, rănit în bătălie, și ținut, cald, de mână de către tovarășa Ana Pauker? Sau de către Ceaușescu-cel-gângav?

Dar din idila patriotismului dispăruse și celălalt personaj, Poporul, care încetase de mult să mai fie subiectul suveran al propriei sale istorii. Sentimentele oamenilor se opreau la gardul ogrăzii. „Iubirea de neam”, împuținată, nu trecea dincolo de cercul familiei și de o mână (nesigură și ea) de prieteni. Necum să prindă în îmbrățișarea ei câteva milioane de români, mândri de patria lor și de istoria ei. Tot ce ne mai unea era umblatul bezmetic de la o coadă la alta, instinctul vânătorii devenit cu atât mai acut cu cât sărăcia era mai mare. Căci poporul ajunsese o adunătură de nefericiți care „socializau” mai ales în „ședințe de partid” și care comunicau turnându-se unii pe alții la Securitate. Cum să obții o națiune articulată dintr-o gloată dresată prin teroare să răspundă la discursul Minciunii? Oamenii se detestau privindu-și unii în alții propria precaritate. Ne uneau competența vaietului și plânsul de milă. Și un anumit fel, specific doar nouă, de a trăi suferința în imponderabilul ei, luând-o oarecum peste picior. Din acest „haz de necaz”, care devenise o tehnică de supraviețuire, a ieșit, dacă nu o formă nouă de patriotism, cel puțin cea mai bogată colecție de bancuri din istoria românilor. Ne refugiaserăm în bășcălie.

Oricum, eram tare departe de acea stranie alchimie care se petrece în sufletul nevăzut al unei țări, grație căreia oamenii pot să-și dea viața unul pentru altul, și toți, pentru o cauză comună. Ne puteam iubi unii pe alții cel mult așa cum se iubesc între ei paraliticii într-un spital. Deveniserăm fataliști și nu credeam decât în jocul ininteligibil al Istoriei. Adevărul era că ni se cam furase țara și că ne-aleseserăm cu gândul că totul se petrecea peste capetele noastre. Dar de ce, în mod paradoxal, țineam la viața noastră urâtă, cenușie și grea? Bănuiesc că, neexistând nici o cauză măreață, n-aveam pentru ce să „ne-o dăm”. Și tocmai fiindcă n-aveam pentru ce să ne-o dăm, ea era urâtă, cenușie și grea. De altfel, un popor în care nimeni nu mai e dispus să moară e în mod sigur bolnav. Iar noi nu mai eram dispuși să murim.

Regina Maria: madonizarea României

Că patriotismul pune în joc un erotism sublimat se vede limpede din faptul că mai toate alegorizările țării se fac nu prin raportarea la un bărbat, erou întemeietor și „părinte al patriei” (pater), ci la o femeie considerată ca inspiratoare, iubită imaculată și sacră („madonizare”). Deja atenienii lui Pericle își reprezintă Cetatea sub forma unei fecioare mărețe, zeița Athena Parthenos (statuia ei, înaltă de zece metri, făcută din aur și fildeș, străjuia sala mare a Parthenon-ului), fiica însăși a marelui Zeus, așa cum, la cestălalt capăt al istoriei, Statuia Libertății (1886) este și ea un feciorelnic colos feminin, înalt de patruzeci și șase de metri. Simbolul național al Republicii Franceze este o femeie (Marianne), înfățișată cu o cocardă tricoloră și cu bonetă frigiană, tot așa cum, în celebrul tablou al lui Delacroix, „Libertatea conducând poporul” este înfățișată de o femeie cu sânii goi. Toți românii cunosc, prin supraexpunere în manuale, faimoasa Românie revoluționară a lui Rosenthal ³.

1. Athena Parthenos, reconstituire; 2. Frédéric Auguste Bartholdi, Statuia Libertății; 3. Edmund Dulac, Marianne, Franța Liberă, timbru 1942; 4. Delacroix, Libertatea conducând poporul; 5. Rosenthal, România revoluționară

Numai că în istoria patriotismului românesc s-a întâmplat ceva deosebit: în preajma nașterii României Mari, noi am avut parte nu doar de o reprezentare feminină a patriei – întruparea unei alegorii într-o sculptură sau pictură –, ci și de o femeie în carne și oase trecută, ca regină, printr-un proces de „madonizare”: Regina Maria.

În istoria eroticii europene, madonizarea reprezintă cea mai înaltă spiritualizare a iubirii. Este forma pe care o îmbracă amour courtois, iubirea cântată de poeții provensali (de trubaduri), începând cu secolul XII, în societatea restrânsă a nobilimii din sudul Galiei. Ea era courtois, „de curte”, pentru a distinge sentimentul înălțător și suav al iubirii nobiliare de cel frust, grosolan și expeditiv al târgovețului, care practica iubirea copulativă menită procreației în carne. ⁴ Iubirea curtenească decantează sentimentul și merge atât de departe, încât termină prin a-l desprinde de satisfacerea carnală a dorinței. Iubirea devine în felul acesta un motor spiritual care a rupt total comerțul cu trupul. Pentru a se mobiliza, idealul cavaleresc are nevoie de un impuls erotic, așa încât el pornește de fiecare dată de la o femeie care-l inspiră. Numai că aceasta trebuie să rămână neatinsă (adesea doar imaginată, nici măcar cunoscută), păstrată, pentru un timp nedefinit, drept sursă nesecată a unor fapte mărețe; purtată, așadar, de-a lungul și de-a latul lumii, pe modelul Sfintei Fecioare, ca donna angelicata. Caracteristic acestei „iubiri credincioase” este faptul că investiția afectivă se face într-o persoană unică, pământească și de sex opus, dar care, prin concentratul ei spiritual și prin intangibilitatea ei, aparține unui spațiu transcendent și divin. Mecanismul îndrăgostirii continuă să existe, adică el presupune un început – aparența frumoasă –, numai că respectul purtat ființei iubite este atât de mare, încât îndrăgostitul își mobilizează toate resursele psihice pentru a celebra, scoțând-o din lumea tangibilă, splendoarea imaculată a iubitei.

La noi, exact așa s-a petrecut în realitate, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, când Regina Maria, „mama răniților”, a fost supusă unui proces de madonizare declanșat de acei feciori care-și lăsaseră mamele și soțiile acasă, înlăcrimate și mândre deopotrivă. Măreția Reginei a fost aceea de a fi „coborât” printre soldați, dând un conținut palpabil erosului sublimat al patriotismului și întrupând dintr-odată, într-o persoană, fantasma înalt erotică a alegoriilor patriotice tradiționale. În locul unui tablou alegoric atârnat pe pereții spitalului, în locul portretului unui rege abulic (care a cam exasperat-o pe regină de-a lungul războiului), soldații aflați pe paturile de spital s-au pomenit în preajma lor cu o ființă de lumină de o frumusețe ireală. Stând lângă paturile răniților, luând în mâna ei mâna muribunzilor, privindu-i în ochi („Zilele acestea m-am aplecat peste atâtea paturi și am privit în atâția ochi, și toți mă urmăresc la fiecare mișcare, de cum mă întorc îi simt asupra mea, sute și sute…” – 12 septembrie 1916), această femeie, cu ținuta ei covârșitoare, îmbrăcată în uniformă de infirmieră, transforma chipul morții și al suferinței în imaginea unui înger alb care iradia bunătate și iubire. (Un soldat, „în stare să stea în capul oaselor în pat, s-a uitat bine la mine, apoi a spus foarte simplu: «Acum, că v-am văzut, nu mă mai doare nimic».” – Jurnal, p. 142)

Regina Maria în vizită într-un spital de campanie

Citind Însemnările ei și mărturiile contemporanilor, putem căpăta o vagă idee despre magnetismul extraordinar al Reginei, despre forța ei de seducție ieșită din comun căreia nimeni, de la Clemenceau la țarul Rusiei, nu-i putuse rezista. „Spiritul e totul” obișnuia să spună. Adevărul e că „România Mare” devenise, prin asociere cu statura reginei, o iubită personificată, o fantasmă sublimată grație căreia te puteai instala în orizontul unui ideal.

Regina Maria cu diademă

Prin unicitatea acestui personaj feminin, patriotismul specific spațiului european a primit pesemne ultima sa tușă romantică. Acestei femei, care a refuzat perspectiva înfrângerii chiar și atunci când din România nu mai rămăsese, neocupată, decât o bucată de pământ, i se datorează, prin exaltarea componentei sale sublimat-erotice, culminația sentimentului patriotic în România.

Totul, după ce rolul ei activ pe scena publică s-a stins, a început să se degradeze. În deceniul al patrulea, patriotismul, când nu se transformă direct în naționalism furibund, intrând pe mâna unor fanatici care fac din crima politică un alibi pentru salvarea patriei, decade până la a deveni o temă demagogică în discursul politicianist.

O iubire din care se poate muri

Românii, ca popor, își dăduseră de trei ori viața „pe altarul patriei”, știind că au ceva de cucerit sau de apărat: prima oară sub Carol I, când trebuia câștigat, odată cu independența, statutul de națiune modernă sub forma Regatului României; a doua oară, când, sub magnetismul Reginei Maria, patriotismul a devenit acel scenariu erotic sublimat de care am vorbit, iar „România Mare”, fantasma iubitei care trebuia să prindă corp. A treia oară, când au trecut Prutul și au făcut greșeala de a nu se fi oprit la Nistru.

Reprezentanții generației interbelice au afirmat în mod constant că, odată cu nașterea României Mari, românii se eliberaseră pentru prima oară de idealul patriotic al „întregirii neamului” și că, de-acum, energiile lor se puteau concentra în direcția continuării modernizării începute la sfârșitul secolului al XIX-lea. Deviza patriotismului devine acum „sincronizarea”, care presupunea punerea la pas cu instituțiile și practicile economico-sociale ale Occidentului. Semnificativ este faptul că patriotismul își modifică substanța și direcția: de-acum, de cucerit nu mai era un teritoriu geografic, ci o configurație spirituală și un comportament. Modificându-și suportul de evoluție – de pe unul material și politic pe unul spiritual –, patriotismul continuă să fie o formă de cucerire, dar de astădată nu de teritorii și de forme de guvernare, ci de valori: mai întâi valori obținute prin import și imitație (o etică a muncii, un ideal de eficacitate și bunăstare, de morală socială, de educație etc.), apoi valori obținute prin „mutație estetică” (Eugen Lovinescu), exprimând forme de creativitate autonomă și de aport original la spiritul Europei. „Patriotismul teritorial” mai cunoaște, cum spuneam, o ultimă tresărire când, în al Doilea Război Mondial, după Dictatul de la Viena, se moare pe frontul de Est cu gândul la redobândirea Basarabiei și a Bucovinei.

Apoi, după război, are loc prima formă de viol istoric. Apare religia răfuielii de clasă și, pe poarta dintr-odată larg deschisă de dez-unirea prin ură, patriotismul este evacuat din tabloul sentimentelor națiunii române. Cei ajunși în vârful puterii, având complexul ilegitimității, își urau poporul care, la rândul lui, conștient de raptul istoric care se petrecuse, îi ura. Am avut revelația acestei uri reciproc împărtășite, atunci când, trecut de jumătatea vieții pe care-o trăisem într-o societate pustie afectiv, m-am pomenit pe neașteptate în mijlocul unei mulțimi care fremăta de iubire. Asta s-a petrecut cu ocazia vizitei Regelui Mihai I, în ziua de Paști a anului 1992. Se întâmplase atunci ceva ce nici un român nu mai apucase să vadă: se pare că jumătate din populația Bucureștiului ieșise în duminica aceea pe străzi și însoțise, de la Arcul de Triumf până la biserica Sfântul Gheorghe, mângâind-o, mașina în care se afla regele. Mi-am amintit atunci, prin contrast, convoiul prezidenţial care trecea, în anii ᾽80, pe strada încremenită. Am revăzut siluetele trecătorilor obligați să stea pe loc și țintuiți sub privirile iscoditoare ale haitelor de pază care se înșirau de-a lungul trotuarelor Căii Victoriei. Niciodată unui conducător comunist nu i se mângâiase, cu trupurile oamenilor, maşina care îl purta. Pentru că nimeni nu se putea apropia de el și nimeni nu se recunoştea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea.

Atunci am înțeles că patriotismul, ca orice formă de iubire, presupune întâlnirea a două „ființe” (entități) într-un sentiment pozitiv, pe teritoriul încrederii reciproce. Altfel spus, că patriotismul reprezintă un scenariu erotic sublimat.

Conducători și conduși

Firul patriotismului s-a rupt, așadar, după război. Oroarea violului istoric care a urmat a fost cu atât mai mare, cu cât victima siluită trebuia să mimeze, pe tot parcursul violului, o satisfacție deplină. Apoi, după deturnarea revoluției din decembrie 1989, violul s-a repetat, dar într-un scenariu grotesc: n-au mai existat, perpetuate, teroarea și crima, pentru că Patria care trecuse după ’90 pe celălalt mal al istoriei purta toate însemnele experienței pe care le făcuse înainte. Fuseserăm idiotizați, marcați cu fierul roșu al supunerii. De astă dată, România a fost violată en douceur, obișnuită fiind deja cu exersarea discreționară a puterii. Violarea a luat forma unei siluiri perverse, participativ-democratice. Victimă ignorantă, ea a fost mai degrabă abuzată. ⁵

Înclin să cred că în scenariul iubirii de țară, dintre cei doi parteneri – conducătorul ales și cei care se lasă conduși –, rolul decisiv îl are cel dintâi. În primă instanță, când e vorba de un nou conducător, poporul speră. El nu crede încă și nu se livrează celui care conduce, mai înainte de a se convinge că acesta are totul de dat. Un șef de stat – ca orice lider de altfel – îi modelează pe cei conduși în funcție de putința lui de a se investi în ei. Într-un fel, el dă tonul istoriei. Ceilalți nu fac decât să-l accepte sau să-l respingă, plăcându-le sau nu melodia propusă de el. Adevărul e că fiecare lider are poporul pe care-l merită și este urât sau iubit în funcție de parcursul comun pe care-l propune celorlalți. Aspirând să conducă, el trebuie să demonstreze că a uitat de sine și că viața lui este una integral dăruită.

E ceva neomenesc în ființa adevăraților conducători, ceva care îi scoate din sfera aspirațiilor obișnuite, a vanităților sau plăcerilor lumii. Funcția îi modelează atât de tare, încât ei termină prin a deveni o funcție: aceea de a con-duce, adică „de a-i duce pe toți laolaltă” către un bine care este al tuturor. Fără această contopire pe un drum comun nu se naște iubirea de țară și un popor nu are nici ce pierde, nici ce apăra. Patriotismul este o funcție a contopirii între conducător și condus pe drumul către un bine comun. Expresia „poporul meu”, pe care o foloseau în mod frecvent Carol I sau Regina Maria, nu avea un sens de posesiune, ci de identificare pătimașe cu „obiectului muncii” lor. Carol era un fanatic al funcției sale de dăruitor suveran. Ascultați cum îl descrie Regina Maria pe „unchiul”, cum îl numea ea pe fratele tatălui lui Ferdinand:

Regele Carol al României era o figură cum în ziua de azi foarte rar se mai vede: un om care trăia numai și numai pentru datoria și munca lui. Acestea îl absorbeau întru totul – nu avea nici o slăbiciune, cu excepția unei anumite vanități naive [...]. Aceasta îl făcea uman, altfel ar fi fost aproape împotriva firii, fiindcă nu avea nici o patimă, nici un viciu, nici o dorință, nici o slăbiciune – doar muncă, muncă, muncă, din cea mai austeră și copleșitoare. [...] Era de fier, simplu, sobru în vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un călugăr, în fond.⁶

Am afirmat odată că cel mai mare român din istoria noastră a fost un neamț: Carol I. Patriotismul nu se măsoară în procente etnice, ci în eficacitatea gesturilor făcute în folosul unei națiuni. Neamțul Carol sau englezoaica Maria au fost mai români decât românii aceia „neaoși” care s-au perindat pe scena țării, vorba lui Iorga, dotați „cu fălci puternice și gheare de oțel”.

Patriotismul de corecție

Generația care a preluat puterea după 1990 stă deasupra noastră de douăzeci și cinci de ani, cu fălcile și cu ghearele ei. Este formată din români abili, experimentați, îmbătrâniți în rele și pregătiți să predea generației tinere de politicieni ștafeta Răului. Din ghearele lor de oțel se zice că, pe 16 noiembrie, ne-am fi luat țara înapoi.

Dar n-o putem lua cu-adevărat, dacă nu vom recupera și cuvintele confiscate cândva: cele ce vorbesc de o dragoste din care se poate muri; cuvintele acelea pe care, cu sensurile lor mutilate și evacuate de Istorie, le plimbăm de ani și ani în discursul public – și prin viețile noastre – ca pe niște păstăi goale. Cu aceste cuvinte – „patrie”, „patriotism”, „popor” –, golite între timp de sens, s-a trezit în față, ca o enormă provocare comunitară, generația născută în anii ’90. Va ști ea oare să mai facă ceva cu aceste vocabule vide? Să le umple cu un rost și să le ancoreze de o țară din dragoste de care se poate muri?

Nu mai suntem confruntați astăzi cu un război de „întregire a neamului”, ci cu unul de recuperare a valorilor umaniste – selectate de cultura Europei vreme de peste două milenii. (De aceea țara noastră a fost și vrea să redevină una europeană.) Valori pierdute apoi, după 1945, în doar câteva decenii. De-atunci, în locul adevărului a trecut minciuna spusă în față, în locul muncii oneste au apărut abuzul și furtul, locul urbanității l-a luat mitocănia, invidia și ura au luat locul admirației, delațiunea pe cel al solidarității, locul căinței l-a luat perseverarea în crimă și în sacrilegiu. Va ști oare noua generație să inventeze un patriotism de corecție, unul care să readucă România la valorile vechii Europe?

Sămânța acestui patriotism a fost aruncată în Piața Universității exact în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Atunci a fost redescoperită acea formă a iubirii din care se poate muri. Din ea a rodit sloganul de pe 16 noiembrie „ne-am luat țara înapoi”. El stă, într-o oglindă a istoriei, față în față cu acel „vom muri și vom fi liberi”, strigătul celor care, în decembrie 1989, chiar au murit – beți de mânie, de disperare și din dragoste pentru țara pierdută. După douăzeci și cinci de ani ne-am adus aminte, în sfârșit, că le datorăm ceva.

NOTE_____________________________

1^ Maria, Regina României, Jurnal de război 1916-1917, Humanitas, București, 2014, traducere din engleză de Anca Bărbulescu (ediție îngrijită de Lucian Boia), p. 129.

2^ Vezi „dragostea de învăluire” și „dragostea de alegere” în Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice, Humanitas, București, 2004 (ediție îngrijită de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie), p. 33.

3^ Pictorul primei Românii alegorice, executate la Paris în 1850, era un evreu ungur emigrat la București și care aderă, în stilul pasionalității romantice, la cauza pașoptiștilor români. Modelul său, imaginea „tipică” a țărăncii românce, îmbrăcată în bluză țărănească, cu o salbă de aur la gât și ținând pe umăr un steag românesc, este scoțianca Marry Grant, sora consulului englez la București, considerată prima ziaristă româncă, revoluționară pasionată și ea, care va deveni, sub numele de Maria Rosetti, soția lui C.A. Rosetti.

4^ Am scris mai mult despre acest subiect în Despre seducție (Trei eseuri, Humanitas, București, 2013), capitolul Amour courtois. Madonizarea femeii, pp. 197-201.

5^ Vezi, într-o formidabilă alegorie, și scena violării „Revoluției Române” (Fata-cu-picioare-lungi, femeia gigantică, ușor idioată, de la Circul de Stat) la Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă, Humanitas, București, ediția a II-a, 2007, p. 225.

6^ Regina Maria, op. cit., p. 73.

Articol preluat: contributors.ro