De același autor
În zborul dintre Sri Lanka și Filipine, papa Francisc a dat un interviu. Mi-a reținut atenția următoarea propoziție: „Căci este adevărat că nu trebuie să reacționezi violent, dar dacă dl. Gasbarri – și papa l-a arătat cu mâna pe responsabilul cu călătoriile papale care se afla lângă el –, la care țin foarte mult, spune o grosolănie despre mama mea, trebuie să se aștepte să primească un pumn! Este normal! Este normal!”. Spunând asta, papa a schițat în treacăt lovitura.
Afirmația celui mai înalt slujitor al Bisericii Catolice m-a contrariat. Îmi imaginez că aceste cuvinte n-ar fi putut nicicând să iasă din gura papei Ioan Paul al II-lea. Eu am învățat că nu e creștinește să dai cu pumnul. În nici o împrejurare. Nu împinsese oare această religie caritatea, mila și iubirea până la paradox? Nu ceruse oare Isus de la noi o răsturnare interioară de asemenea proporții încât să ajungi să-ți iubești dușmanul și să întorci, celui care te lovește, și celălalt obraz? Și toate astea în speranța că specia umană, educată în spiritul noii religii, ar fi urmat cândva să se „domolească”. Cum să fie atunci, pentru Apostolul lui Isus, lovitura cu pumnul „normală”? Normal o fi fost pentru faimosul Zidane să-i dea un cap în gură adversarului său pe terenul de fotbal și să-l pună la pământ, când acesta (se pare) proferase „o grosolănie la adresa mamei lui”. Dar pentru papă? Cum să spună capul Bisericii Catolice așa ceva?
Se știe din corespondența sa că, atunci când a scris Idiotul, Dostoievski a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseții depline. [1] Prințul Mîșkin nu este altceva decât replica literară a lui Isus, „reîncarnarea” lui în coordonatele de timp și loc ale vieții autorului. În romanul lui Dostoievski, Mîşkin primeşte o palmă de la Ganea Ivolghin. Dacă e să ne luăm după declarația papei Francisc, Mîșkin nu se poartă „normal”: el nu se grăbește să-i întoarcă lui Ivolghin palma! Nu face decît să-i spună: „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!“. Altfel spus, îl livrează pe Ivolghin conștiinței lui, de a cărei existență Mîșkin nu se îndoiește. Sau, dacă se îndoiește, speră că replica lui o va trezi. Şi, într-adevăr, Ivolghin îi va cere lui Mîşkin permisiunea de a-i săruta mâna.
Dacă am înțeles eu bine, normalitatea creștinismului este tocmai această anormalitate care intră în lume pe poarta unei uriașe mizericordii: credința că până și în ultimul criminal palpită flacăra uitată, sau încă neaprinsă, a umanității sale. Că în oricare dintre noi există, chiar dacă atrofiată, dar aptă să renască, capacitatea de a-l recunoaște în cele din urmă pe celălalt ca seamăn. Și că, în consecință, lovindu-l, te lovești pe tine și, deopotrivă, chipul lui Dumnezeu în oglinda căruia am fost creați.
Când Isus se lasă crucificat, o face cu gândul că oamenilor o să le pară cândva nespus de rău că au făcut asta şi că redempția va fi pe măsura grozăviei faptei lor: tot răul lumii se va topi în scenariul teribil și sublim al răstignirii. Moartea celui ce afirma că este Dumnezeul întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii. „O, nici nu ştiţi cât de rău o să vă pară că faceți asta!“ pare să le spună El oamenilor.
Desigur, e cu totul altă discuție dacă proiectul pedagogic creștin a eșuat sau nu. Suntem înclinați, fie doar și uitându-ne în treacăt la istoria creștinismului, să spunem mai degrabă că el a evoluat pe un teren extrem de accidentat. Pe lângă slujirea „mai marii glorii a lui Dumnezeu”, secole la rând oamenii au continuat, numindu-se creștini, să se pălmuiască și să se ucidă, fără să se gândească vreo clipă că prin fiecare crimă a lor (făcută adesea chiar în numele lui Isus!) îl ucideau încă o dată pe cel ce voise să-i facă mai buni. Nu au venit, așa cum a făcut Ivolghin cu Mîșkin, să-i ceară iertare. Au continuat, așa cum consideră și papa Francisc, că e „normal” ca în anumite situații („când ești provocat”) să dai cu pumnul. Cine are oare dreptate: papa Francisc? Sau Isus?
În pasul al doilea, mi-am zis că poate, pentru o clipă, papa și-a lăsat deoparte sacerdoțiul și că, în loc să ne înalțe pe noi la el, a hotărât să se coboare el către noi. Poate, mi-am zis, a vorbit ca psiholog amator, ca om, ca unul obișnuit, care, nu e așa?, are și el, ca tot omul, instincte, un fond adânc și netemperat de agresivitate naturală. Și căruia, când și când, îi mai scapă câte un pumn în falca seamănului său. O fi vorbit, mi-am zis, „ca simplu cetățean”. Dar aici apare a doua problemă: are voie cetățeanul, când e jignit, adânc jignit, nerespectat, să reacționeze la nivelul „spontaneității” sale de individ și să dea cu pumnul? Nu cumva cetățeanul este tocmai suprema invenție a modernității, invenția umanității evoluate care nu ridică niciodată pumnul și pe care se întemeiază societățile lumii numite „civilizate” – tocmai pentru că la temelia lor au un cetățean, adică o ființă civilă și civilizată?
Hobbes, se pare, a fost primul gânditor european care, la jumătatea secolului al XVII-lea, a avut ideea genială că starea naturală de agresivitate a omenirii, în care fiecare își face dreptatea cu pumnul, este păguboasă, pentru că duce la o stare de război perpetuă din care nimeni nu câștigă definitiv, dar toată lumea, à tour de rôle, pierde. Societatea nu va obține starea de pace și nu va putea să-i ofere fiecărui individ securitatea decât dacă fiecare va accepta să predea în mâna statului aportul lui la violența colectivă. Statul „colectează”, prin instituții specializate, cantitatea de violență de care e capabil fiecare dintre noi și ajunge astfel singura entitate delegată să împartă dreptatea și să desemneze, „investindu-le” (adică dându-le costumul, uniforma funcției, in-vestio), persoanele care, în numele aplicării legilor, vor utiliza violența (armata și poliția, în principal). Așa a apărut ideea fondatoare a societății moderne, desemnată sub formula „monopolul statului asupra violenței”. Treptat, din această teorie s-a născut, căpătându-și expresia juridică, practica socială pe care s-au întemeiat statele moderne. Teoria lui Hobbes din Leviathan a fost re-formulată și sistematizată în termenii filozofiei politice în două texte faimoase: unul al lui Max Weber (Politica, o profesie și o vocație, 1917), iar celălalt al lui Norbert Elias (Procesul civilizării, 1939). Am să citez din fiecare text câteva propoziții devenite clasice.
Max Weber:
Astăzi însă, trebuie să spunem că statul e acea comunitate umană care își arogă (cu succes) dreptul de a avea, în granițele unui anumit teritoriu, monopolul asupra violenței fizice legitime. Fiindcă ceea ce e specific prezentului este faptul că tuturor celorlalte grupări, precum și persoanelor individuale, dreptul de a recurge la violența fizică le e acordat numai în măsura în care statul le cedează acest drept, el constituind unica sursă a „dreptului” la exercitarea violenței. [2]
Norbert Elias:
Stabilitatea particulară a aparatului psihic de autoconstrângere, care rezultă ca o caracteristică decisivă a aptitudinilor specifice fiecărui om „civilizat”, se află în cea mai strânsă dependență cu formarea instituțiilor monopoliste ale exercitării forței fizice [...]. Abia odată cu formarea unor asemenea instituții monopoliste stabile se creează acel aparat social de condiționare care va determina ca individul să fie obișnuit de copil cu o temperare a propriilor sale porniri, precis reglementată și constantă. [...]
Atunci când se formează un monopol de putere, se creează spații pacificate, câmpuri sociale în cadrul cărora în mod obișnuit nu se exercită forța fizică. [3]
Trei lucruri rezultă de aici:
1. Că nici un individ, în nici o împrejurare (cu excepția apărării legitime), nu poate, într-o societate civilizată, să recurgă la violență pentru a-și face dreptate singur.
Atingerea pe care o suferă un membru al societății din partea altuia (începând cu lezarea onoarei prin proferarea injuriei și terminând cu uciderea celei mai apropiate ființe – copil, părinte, soț/soție) nu poate fi reparată decât prin recursul la instanțele statului care dețin monopolul violenței legitime.
2. Că nici un individ, în fața nici unei provocări (chiar dacă aceasta vizează onoarea sau simbolurile credinței sale), nu poate invoca creșterea temperaturii afective pentru a justifica activarea potențialului său de violență.
3. Că orice societate civilizată își obține „spațiul pacificat” (acolo unde e asigurată securitatea fiecăruia dintre noi), în măsura în care fiecare dintre noi este educat de la o vârstă fragedă să-și reprime pornirile ce tind să iasă la lumină din straturile imemoriale ale „stării de natură”.
Lupta pentru crearea acestui spațiu pacificat și pentru monopolizarea legitimă de către stat a violenței a avut, în fiecare societate occidentală, istoria ei. Cu toții ne amintim de acele scene din westernuri în care „eroul civilizator” se dă de ceasul morții să-i prindă pe bandiți, dar nu pentru a-i omorî, ci pentru a-i preda, legați fedeleș, completului de judecată. Astăzi, dacă pe o autostradă din Germania îi faci pe geam semn cu degetul unui partener la trafic, riști să te alegi cu o condamnare. În schimb, mi-a rămas în minte cazul petrecut în blânda noastră capitală în urmă cu câțiva ani. Un șofer i-a făcut observație unui tânăr care, la stop, a deschis geamul mașinii și și-a golit scrumiera în stradă. Acesta era cu încă trei prieteni. S-au dat jos cu toții din mașină și l-au bătut cumplit pe cel care, prin mustrarea lui, „îi provocase”. Omul a murit în drum spre spital. Era medic.
Să observăm că religia creștină a încercat să obțină la scară planetară, recurgând la o constrângere moral-religioasă – păcatele săvârșite în „lumea de aici” au fost așezate în orizontul punitiv al infernului –, acel tip de pacificare pe care societatea modernă a obținut-o la scară regională prin instituirea pedepsei instituționale imediate și proporționale cu violența faptei. Proiectul nemaipomenit de ambițios al creștinismului nu s-a putut realiza decât în parte, în măsura în care promovarea universalității unei religii a iubirii a intrat în repetate rânduri în contradicție cu utilizarea mijloacelor violente ale impunerii ei. În schimb, a avut succes contractul social laic, care condamnă în imediat violența individuală, refuzând să o contextualizeze și, astfel, să o justifice. Astăzi, gradul de civilizație al unei societăți se măsoară exact după succesul pe care ea îl obține în educarea rezistenței la provocare a fiecărui membru al societății. Un individ e cu atât mai civilizat cu cât reușește să-și inhibe mai eficace riposta agresivă. În franceză există o expresie, se faire violence, „a te constrânge”, a-ți ține în frâu pornirile și emoțiile, a te abține, a te înfrâna, a te violenta pe tine, pentru a nu întoarce violența în afară.
Revenind acum la locul de la care am pornit, la declarația papei Francisc, putem conchide că vorbele sale vin în răspăr atât cu credința creștină, cât și cu regulile de constituire și funcționare ale societății moderne. Pumnul papal, cu alaiul său de justificări, vine chiar și de dinaintea societăților în care duelul era o cutumă și când la injurie se răspundea nu cu un pumn și cu o bătaie în piață, ci cu o provocare la duel. (Duel care va fi suprimat, din clipa în care statul va reuși să-și aroge definitiv monopolul asupra violenței legitime.) Dacă ar fi „normal” ca replica la insultă să vină prin pumn, atunci aș fi îndreptățit să-mi imaginez principalele artere de circulație ale Bucureștiului pline de oameni umblând în patru labe și cu ochii umflați. Pumnul papal se justifică prin periculoasa (și falacioasa) logică a cântarului: pe un taler al cântarului e injuria, pe celălalt, pumnul. Un pas mai departe și ajungem la grozăvia recentă de la Paris: pe un taler al cântarului este caricatura ca ofensă adusă simbolurilor credinței; pe celălalt, masacrarea a douăsprezece persoane. Am putea chiar spune, dacă ne mai arde de glume, că suntem în fața scenariului deformat al duelului dintre doi „gentlemeni”: unul se prezintă la locul duelului cu un creion și o hârtie, iar celălalt cu un kalașnikov. E drept, în acest caz, cei doi n-au convenit asupra armelor ce urmau să fie folosite.
Lăsând orice ironie deoparte, putem afirma că drama actuală a omenirii provine din amestecul, prin imigrare necontrolată, unor societăți aflate pe trepte cu grade diferite de pacificare internă. Altfel spus, din amestecul de societăți în care recursul la violență este gestionat după reguli complet diferite. Într-unul din cazuri, însăși religia este cea care, prin potențialul ei afectiv enorm, încă netemperat și neîngrădit, generează această violență. Iar argumentul că în aceste cazuri nu de religie e vorba, ci de o deformare a ei este unul subțire. Toate idealurile trag după ele, susținând că nu le aparține, istoria exceselor și crimelor pe care le-au generat. Vrând-nevrând, trebuie să avem curajul să discutăm despre miezul fierbinte al religiilor cu care ne-am trezit de la naștere în brațe. Și, atunci, să avem curajul să punem întrebarea: „Ce ne facem cu religia?”. Ce ne facem cu potențialul ei exploziv? Ce ne facem, vorba lui Cioran, cu trecerea de la adorație la epilepsie? Cum e cu putință ca slujirea unui zeu să provoace deopotrivă lacrimi de iubire și sânge?
(Dar despre asta voi vorbi într-un alt text. Deocamdată am doar titlul lui: Oala lui Epictet. Cele două toarte ale religiei.)
NOTE________________
[1] Am reluat aici câteva formulări din textul Ce înseamnă „frumusețea va salva lumea”?, pe care l-am publicat pe platforma Contributors la 10 martie 2014.
[2] Max Weber, Omul de știință și omul politic, Humanitas, București, 2011, trad. Ida Alexandrescu, p. 81 (am intervenit sumar în traducere).
[3] Norbert Elias, Procesul civilizării. Transformări ale societății. Schița unei teorii a civilizării, volumul II, Polirom, 2002, traducere de Monica-Maria Aldea, p. 216.
Articol publicat de contributors.ro
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2025/02/Trump si zelenski.jfif)
Comentarii 24
CORBUL - 01-25-2015
Personal inteleg urmatoarele: Daca cineva ar eticheta-o pe mama d-lui Liiceanu cu termenul de "curva", d-l Liiceanu ar imbratisa persoana respectiva si, din respect, ar invita-o la cina! Corect, sau ma insel? In cazul in care e corect, tin sa va felicit d-le Liiceanu. Ati ajuns pe cele mai inalte culmi ale tolerantei si iubirii de semeni. Sa ne intelegeti, totusi, si pe noi cei care nu putem lasa lucrurile asa ca dvs.!
Răspundesilenzio-stampa - 01-22-2015
daca papa ar vorbi in citate filozofice ar ajunge un ilustru intelectual ratat la grupul de "dialog social" ale carui valori ar fi reprezentate de un presedinte care da cu pumnul. asa ca mai lasa "fasoanele" de bagator de seama cazut in cisterna prietenului cartarescu. doar o opinie.
RăspundeFelix - 01-22-2015
Mai incerc odata, poate am un cenzor mai dragutz. Am mai cautat zisa Papei. Aparent textul italian e un pic altfel, si anume ma se il dottor Gasbarri (organizzatore dei viaggi papali nda), che è un amico, dice una parolaccia contro mia mamma, gli spetta un pugno"". Pentru spetta dict lor org spune ca vine din spettare care inseamna ca "i se cuvine"; Traducerea in acest caz ar fi "i se cuvine un pumn", cel putin asa traduc sursele catolice :)) si google translate-ul. Pe de alta parte colegii italieni spun ca ei resimt ambele fraze la fel, adica "il pocnesc". In privinta textului se pare asadar ca traducerea d-lui Liiceanu e corecta. Raman insa la parerea ca ideea d-lui Liiceanu e proasta, dezamagitor de proasta chiar si filozofic. Pe langa textul (neasteptat:)) al lui Io... mai sunt textele lui CTP si ale Deliei Munteanu de pa gandul info.
RăspundeFelix - 01-22-2015
Corecta analiza Io.
RăspundeIo din popor - 01-22-2015
zice Habermas ( daca tot ne ducem la invavati) ca exista o abordare kantiana care produce mari dificultati, anume integrarea in acelasi demers a chestiunii justificarii normelor si pe cea a aplicarii lor si ca el, adica Habermas s-ar angaja pe calea explorata de Klaus Gunther aceea de a distinge discursurile justificative (explicative) de cele aplicative! Daca analizezi intregul context al discursului Papei, vei vedea ca el este unul justificativ ( explicativ) si nu este unul aplicativ! Cu alte cuvinte, intai de toate, hai sa vedem cum arata situatia si apoi hai sa vedem ce putem face! eroarea majora, zic eu, pe care o face domnul Liiceanu este ca confunda cele doua lucruri: explicatia cu interventia! citarea din Weber este corecta, numai ca si aici sunt probleme, anume ca statul renunta de ceva vreme la monopolul asupra coercitiei in favoarea fie a unor actori de *rang mediu* ( cum ar fi firmele de paza si protectie), fie in favoarea unor actori suprastatali! Ar fi putut Weber sa explice bombardarea pozitiilor statului islamic in Siria, fara sa admita o modificare a modelului sau teoretic construit pe ideea stat-natiune? in cazul citat, daca se citeste cu atentie, se vede printul Miskin are in vedere continuarea relatiei! E vorba, prin urmare, ca intoarcerea obrazului sa nu duci raul mai departe, in contextul unei relatii de n runde! dar daca nu exista aceasta posibilitate, a unei relatii de n runde, se mai aplica povata cu intoarcerea obrazului? Nu darama Mantuitorul tarabele din templu? sunt surprins ca domnul Liiceanu nu citeaza o alta afirmatie a lui Dostoievski: ,, Daca Dumnezeu nu exista, atunci totul este permis!* Cu alte cuvinte, cand distrugi sacrul, mai poti limita acele actiuni distructive ale profanului? caricaturile nu au avut in vedere un dialog si au atentat la sacru! explicatia data de Papa este corecta: daca ma injuri de mama ce dialog sa purtam? ce trebuie facut in aceasta situatie, adica partea aplicativa, cum ne invata Habermas, este alta poveste..in orice caz, nu terorism!
RăspundeViorel Neacsu - 01-22-2015
D-ule Liiceanu, Ca si alte mii si mii de cititori, va citesc cu pasiune fiecare rind. Ma bucura si ma lumineaza judecatile dumneavoastra. De data asta opinia mea despre subiect e diferita asa ca, in speranta ca va va interesa sau ca ii va parea cuiva interesanta o expun pe scurt (desi mi-e teama ca va fi socanta). Isus cel din Biblie la care faceti referire nu a fost in nici un caz o intruchipare desavirsita a Fiului lui Dumnezeu. Va ofer doua citate si o adresa biblica pentru a reanaliza personajul Isus. Matei 10:5,6- Isus catre ucenici:" Sa nu mergeti pe calea paginilor si sa nu intrati in vreo cetate a samaritenilor, ci sa mergeti mai degraba la oile pierdute ale casei lui Israel". Ioan 4:20,21,22- Isus catre femeia samariteana: Voi va inchinati la ce nu cunoasteti; noi ne inchinam la ce cunoastem, caci Mintuirea vine de la Iudei."Cea mai lamuritoare relatare din Biblie care contrazice preamarita iubire fara de conditii a celuilalt, atribuita lui Isus, se afla la Matei15:22,23,24,25,26,27,28. Nu o pot expune din lipsa de spatiu. Acolo Isus trateaza o femeie din alt neam decit al lui, nu doar cu indiferenta, ci cu aroganta si dispret. Asadar, daca "domnul nostru" s-a comportat atit de paminteste, de ce sa ne miram si sa ne indignam de omenescul Papei Francisc, de "normalul" lui . Crestinizarea Europei a fost cea mai grandioasa propaganda a antichitatii, intimplata pe un teren fertil. Este firesc ca "proiectul pedagogic crestin" sa esueze, desi nu ne place sa admitem. Nu si civilizatia europeana. Ca urmare imi pare firesc ca educati mai bine, informati mai bine, noi europenii, sa intelegem limitele in care se poate trai intr-o relative siguranta si intelegere. Cine mai bine decit dumneavoastra ar putea discuta despre limite? Despre libertatea umana ca libertate gravitationala. De aceea va rog foarte mult ca in Oala lui Epictet sa limpeziti, chiar daca ar fi doar si numai pentru mine, cele trei relatari biblice la care m-am referit. Va multumec. Cu stima , Viorel Neacsu
RăspundeFelix - 01-21-2015
Adica CNA-ul a facut damage controll? :)) M-ai facut curios si tocmai ce am intrebat doi colegi italieni cum traduc ei chestia in engleza, astept raspunsul. Frankly, oricum tolstoismele d-lui Liiceanu ma enerveaza, dar sunt curios mai intai concret ce a zis Papa si ce vrea el sa se inteleaga din asta. Felix
Răspundeprofesoru - 01-21-2015
Traducerea data de tine e gresita. Traducerea corecta in engleza e "if Dr.Gasbarri here, who is my friend, says a curse word against my mother, then a punch awaits him". E filmuletul pe Youtube. Papa a zis in italiana "se il dottor Gasbarri, che e un amico, dice una parolaccia contro la mia mamma, lo aspetta un pugno", dupa care s-a prefacut ca il loveste cu pumnul.
RăspundeFelix - 01-21-2015
O eroare de traducere a zisei Papei. Pe site-ul englezesc al agentiei catolice de stiri CNA, e scris "if Dr. Gasbarri, my great friend, says something against my mother, he can expect a punch. It's normal" He can expect nu poate fi tradus cum a facut-o dl. Liiceanu cu "trebuie sa se astepte" Exista o multime de nuante in engleza: mai tare decat "he can expect" e "he should expect", inca si mai tare "he must expect" si inca si mai tare "he shall expect". Cred ca o traducere mai exacta decat cea din articolul d-lui Liicanu ar fi "el poate sa se astepte la un pumn". Sigur, in acest caz o parte din articol ramane fara obiect...
RăspundeAdriana Popescu - 01-21-2015
Domnule Gabriel Liiceanu, spiritualismul dumneavoastra nerecunoscut ca atare ci doar ca o forma de filosofie imi arata o fiinta evoluata, chiar daca evolutia se face intr-un mediu toxic, ba chiar de aici deriva interesul meu pt spiritul dvs, caci din mocirla ies cele mai frumoase flori. In privinta papei, el este doar un om, iar cand va porni pe Cale toata agresivitatea va disparea. Caci stramta este Calea.
Răspunderevista22fil - 01-21-2015
Papa vorbeste in parabole! Papa isi are 'locul de munca' pe-acolo pe unde s-a scris si s-a auzit prima data : 'si vis pacem, para bellum' - razboiul provocat azi de agresori salbatici, care taie gatul miilor de nevinovati, cu gandul ca printre aceia s-or afla si vreo cativa "necredinciosi" ('nedusi la moschee'), vanati de ei. Pe de alta parte, parafrazand sintagma 'omul nou', se poate vorbi despre : 'papa nou'? Sincer, cinstit, transparent cum ni s-a aratat, i-am putea auzi marturisirea unei convingeri la care a ajuns dupa decenii de slujire, cu devotament, a preceptelor bisericesti, convingerea ca : Iisus nu este fiul lui Dumnezeu si Mahomed nu este 'profetul lui Dumnezeu', amandoi fiind oameni dintre noi - oamenii, care ne-au lasat mostenire invataturi cu bune si cu rele, unele depasite, expirate, in raport cu stadiul in care au ajuns cunoasterea si intelepciunea umana. Asa iubitor de oameni de toate felurile, papa Francisc ne poate surprinde cu propunerea de pace adresata capilor tuturor religiilor existente, nu numai celor monoteiste, propunere de ase unifica, prin modernizare (actualizare) toate cartile 'sfinte' de baza, transformandu-le in reguli generale de viata, de convietuire pasnica, de respect reciproc, de egalitate in drepturi si datorii, de democratizare a invataturilor de baza.
Răspunderevista22fil - 01-21-2015
Papa 'a batut saua ca sa priceapa iapa'. Unii dintre teroristi, mai subtili, mai perspicace, au inteles aluzia-avertisment lansata de la cel mai inalt nivel al crestinatatii catolice. Au raspuns promt, slobozind cate un incarcator de Kalasnicov, intr-o veselie., zicandu-si : papa si ala de langa el si-au jucat prost sceneta.
Răspundedan mateescu - 01-20-2015
Daca Papa face o afirmatie, atunci orice crestin stie ca ea, afirmatia, este inspirata chiar de Iisus, asadar o contrapunere a afirmatiei papale fata de invataturile lui Iisus este o aberatie, ambele decurgand de la aceeasi sursa, Iisus ! Infailibilitatea papală este o dogmă a Bisericii Catolice despre faptul că Papa de la Roma este nesupus greșelii când solemn declară sau promulgă învățăturile dogmatice ale Bisericii în domeniul credinței sau a moralei. Această dogmă explică infailibilitatea prin lucrarea Sfântului Duh, care asigură că învățăturile proclamate vor fi desăvârșite și primite de toți catolicii.
RăspundeDVasile - 01-20-2015
De ce sa dai cu pumnul? Dar de ce sa injuri? Comentariul dumneavoastra nu "tine de foame", dupa umila mea parere. Si de ce priviti asa departe, tocmai inspre Papa Francisc? Priviti mai degraba catre Prea-Fericitul Daniel, care n-a injurat, n-a dat cu pumnul ci, in tinerete ca discipol, i-a dat in cap cu carja raposatului Adrian Fageteanu, trimitandu-l pe sarmanul parinte in spital pentru multe saptamani. Atentatul la viata parintelui s-a produs in urma unei apostrofari banale. Vorbiti de Isus? Dar intrarea in templu nu s-a soldat cu rasturnarea tarabelor? Nu apare nicaieri in scrierile sfinte, ce ar fi facut Isus Cristos daca Fecioara Nu ati remarcat? Cine injura, canta si Internationala... In rest, va dau dreptate
RăspundeFelix - 01-20-2015
Se pare ca Papa nu e destul de crestin pentru standardele d-lui Liiceanu. Standarde inalte, dupe ele Basescu e de-a dreptul pagan: a raspuns la fiecare palma (data la figurat) cu trei pumni (tot la figurat), la fiecare jignire cu trei sudalme, samd. Nu-mi amintesc insa ca dl. Liiceanu sa il fi acuzat vreodata pe Base de anti-crestinism. Ma intreb de fapt daca exista cineva care sa indeplineasca criteriile de crestinism ale d-lui Liiceanu.
Răspundeprofesoru - 01-20-2015
Interesant e ca Papa zice mai inainte " E vero che non si puo reagire violentemente". Dupa care urmeaza exemplul cu pumnul. Papa spune de fapt ca pentru mentinerea pacii sociale trebuie limitata libertatea de expresie.// La fel face si d. Plesu. Mai intai recita mantra cum ca violenta e inacceptabila. Si apoi zice "E bascalia o valoare atat de inalta, incit merita sa invrajbim lumea de dragul ei? Merita un banc bun consecinta unei hecatombe?" Desigur, amandoi gresesc.
RăspundeFibonacci - 01-20-2015
"... Este normal! Este normal!†Eu citesc aceasta propzitie nu ca Papa ar spune sau crede ca este normal ca el sa-i dea un pumn asistentului, ci ca este normal ca acesta sa se gandeasca ca ar putea urma o asemenea replica. Cu alte cuvine, eu cred mai degraba ca Papa vrea sa atraga atentia ca este bine sa fim atenti cu cine avem de-a face, decat ca ar trebui sa ripostam cu violenta la o ofensa. Iar in ceea ce priveste amestecul aici a lui Zinedine Zidane mi se pare absolut deplasat! Dar ar fi prea mult de expilcat si probabil cu prea putin efect filosofic! Multumesc!
RăspundeCostel Constantinescu - 01-20-2015
Insulta la adresa mamei e cea mai abjecta ofensa Ar trebui ca victima sa isi insulte la randul ei propria mama, asta ar insemna "sa intorci si celalalt obraz"? Sa nu confundam normalul cu aceasta pacoste numita "corectitudinea politica"
RăspundeRadu Popescu - 01-20-2015
Eh, norocu' incepatorului...
RăspundeLiviu din Timisoara - 01-20-2015
Este asa cum spuneti dumneavoastra insa Papa reprezinta o colosala autoritate crestina. Mai bine i-ar fi atentionat pe cei care a doua zi au cumparat 5 milinoane de exemplare in care Mahomed era iar luat in tarbaca, iar misto ...sfidand astfel participarea tuturor musulmanilor la marsul anterior.
RăspundeFelix - 01-20-2015
Asta cu Gotze sei Dank ai nimerit-o mai bine decat credeai. Numai ca, dat fiind ca nu poti pune umlaut-urile, ar trebui sa scrii Goetze sei Dank.
RăspundeFelix - 01-20-2015
Exista cel putin e inexactitate in articol, in paralela intre Mischin si Papa. Papa vorbea de o grosolanie la adresa mamei, Mischin a primt palma el insusi.
RăspundeRadu Popescu - 01-20-2015
Pare ca sunteti in disonanta cu Papa si cu dl. Plesu. Gotze sei Dank, in sfarsit o voce care imi gadila placut urechile!
RăspundeLiliana - 01-20-2015
Papa a dat un exemplu de ceea ce intilnesti in mod obisnuit in lume. Cu alte cuvinte: ginditi-va si la consecinte cind intreprindeti ceva, fiti responsabili, nu va credeti de neinvins. Si mesajul asta este valabil si pentru cel care injura si pentru cel care da pumnul. Si in viata de zi cu zi unele rele sunt provocate chiar de asa-zisele victime. Orgoliile ucid si, din pacate, ucid si nevinovati.
Răspunde