Politica externă românească – din eșec în eșec până la victoria finală

Au trecut mai bine de doi ani de când a izbucnit cea mai gravă criză de securitate de după 1989 cu care s-a confruntat România – războiul din Ucraina. Deși această criză regională ar fi putut fi transformată într-o oportunitate strategică, în acest moment asistăm la o serie de eșecuri diplomatice românești, care ridică mari semne de întrebare privind capacitatea instituțiilor de politică externă, securitate și apărare ale statului român.

George Visan 05.07.2016

De același autor

 

Vizita președintelui Klaus Iohannis la So­fia, de la 16 iunie, ar fi trebuit să confirme inițiativa României privind o forță navală NATO la Marea Neagră. Însă refuzul ne­aș­teptat al premierului Boiko Borisov de a se alătura ini­țiativei, după unda verde ini­țială dată de președintele bulgar Rosen Plevneliev, a scufundat proiectul.

 

Într-o singură zi, calculele României au fost aruncate în aer din cauza „războiului între palate“ din Bulgaria, a presiunilor rusești și mai ales a incapacității diplo­ma­ției românești de a identifica și prognoza instabilitatea instituțională și politică a vecinului de la sud de Dunăre. Preșe­din­tele Iohannis a trebuit să retracteze poziția României înainte de a părăsi țara vecină, transformând ideea unei grupări navale NATO într-o simplă inițiativă pentru an­trenament și aplicații comune – o umi­lin­ță de proporții pentru un șef de stat.

 

Boiko Borisov a îngropat definitiv iniția­tiva românească, declarând miercuri, 29 iu­nie, că, la summitul NATO de la Var­șo­via din 8-9 iulie, acest subiect nu se va afla pe agenda de discuții. Este pentru a do­ua oară în cursul unui deceniu când po­litica românească la Marea Neagră este tor­pilată de un stat riveran aflat în com­bi­na­ție cu Rusia.

 

Aprobarea și lansarea acestei inițiative la Varșovia ar fi reprezentat un succes diplo­matic și militar pentru România. O gru­pa­re navală a Alianței ar fi fost una dintre mă­surile palpabile pe care NATO le-ar fi luat pentru securitatea regiunii Mării Ne­gre în fața revizionismului rusesc.

 

Turcia schimbă „macazul“

 

Eșecul inițiativei românești privind o gru­pare navală NATO în Marea Neagră a fost amplificat săptămâna trecută de relansarea relațiilor ruso-turce, tensionate ca urmare a doborârii în octombrie 2015 a unui avion de atac rusesc, care încălcase spațiul ae­rian turcesc, la granița cu Siria. Preșe­din­tele Erdoğan și-a cerut scuze omologului său rus Vladimir Putin pentru acel inci­dent, după ce în luna mai declarase că NATO trebuie să facă ceva pentru ca Ma­rea Neagră să nu devină un lac rusesc.

 

Schimbarea de curs a Ankarei trebuie pri­vită din perspectiva evoluțiilor poli­tico-militare recente din Europa și Orientul Mijlociu. Turcia, cel mai important stat NATO la Marea Neagră și a doua putere militară a Alianței, se confrunta de o bună perioadă de timp cu o serie de grave ame­nințări interne și externe, așa încât tre­buia să se concentreze pe unele dosare, să închidă altele sau doar să le înghețe pentru mai târziu.

 

Rusia ocupă un loc de cinste în această lis­tă, Turcia fiind prinsă într-o menghină for­mată din trei zone antiacces ce dimi­nuează vădit puterea militară a Ankarei: în nord, Crimeea, intens fortificată de Krem­lin, în est, Caucazul și Marea Caspică și, în sud, în Siria, unde trupele rusești ac­ționează cu impunitate. La nivel intern, Tur­cia se confruntă cu ata­curi teroriste lansate de Da­esh și de insurgenții kurzi. Victoria taberei favorabile părăsirii Uniunii Europene de către Marea Britanie și eșecul inițiativei românești privind gruparea navală NATO din Marea Neagră a dat de înțeles „sultanului“ de la Ankara că nu se poate baza pe termen scurt și me­diu pe aliații occidentali sau regionali.

 

Nu este un secret faptul că Turcia privește cu neîncredere și este nemulțumită de acțiunile occidentale și americane din Si­ria. Simultan cu dezghețarea relațiilor cu Federația Rusă, Turcia a reluat relațiile cu Israelul, tensionate în urma raidului is­rae­lian asupra unei flotile de protestatari care a încercat să forțeze blocada navală insti­tuită asupra Gazei în 2010. Aceste evoluții indică faptul că Ankara pune pe primul plan și se va concentra pe amenințările in­terne și externe generate de conflictele din Siria și Irak.

 

Dacă refuzul Bulgariei de a se alătura Ro­mâ­niei și Turciei, precum și partenerilor NATO din regiune într-o grupare navală care să patruleze în Marea Neagră putea fi considerat un eșec de etapă, reversibil pe ter­men mediu și lung, detensionarea rela­ților ruso-turce reprezintă o lovitură grea dată intereselor României în actualul con­text regional. Turcia este principalul par­te­ner strategic la Marea Neagră al Bucu­reș­tiului și între cele două state există o coo­perare militară destul de strânsă. Ankara consideră acțiunile rusești din Ucraina și anexarea Crimeei drept o amenințare la adresa securității și stabilității regionale. Detensionarea relațiilor ruso-turce reduce foarte mult opțiunile diplomatice ale Ro­mâniei în regiune și închide fereastra de oportunitate care a apărut după izbuc­ni­rea crizei din Ucraina. Rusia și Turcia au fost statele care s-au opus proiectelor Ro­mâniei în regiunea Mării Negre în urmă cu 10 ani.

 

Brexit – lovitura năprasnică

 

Votul dat de britanici în favoarea părăsirii UE ar fi trebuit să fie un șoc pentru po­li­ti­ca externă românească. Părăsirea Comu­ni­tă­ții Europene de către Marea Britanie ar reprezenta o lovitură grea aplicată pro­iec­tu­lui european și securității conti­nen­tului. Regatul Unit e statul care asigura un echi­libru în raport cu binomul franco-german în UE și este statul european cu cele mai capabile forțe militare din Vestul Europei.

 

Marea Britanie este mult mai deschisă și sensibilă la îngrijorările statelor central și est-europene privind agenda rusă și aser­tivitatea Kremlinului în vecinătatea apro­piată a Europei decât Germania, Franța sau Italia. De asemenea, în materie de se­curitate și apărare, Marea Britanie repre­zenta un model demn de urmat pentru noii membri ai UE, deoarece demonstra ce se putea face și obține în aceste do­me­nii cu relativ puține resurse. România are un parteneriat strategic cu Marea Britanie începând cu 2003, iar părăsirea UE re­pre­zintă o evoluție negativă pentru București, care va trebui fie să-și renegocieze o re­lație de securitate cu Londra în afara spa­țiului comunitar, fie să caute un alt par­tener – un lucru dificil de realizat.

 

România nu ar fi avut cum să influențeze rezultatul referendumului din 23 iunie. Ceea ce ar fi putut face, însă, era să an­ti­cipeze rezultatul referendumului, lucru ca­re nu s-a întâmplat, după cum arată reac­ția decidenților români după anunțarea rezultatelor. Mesajele transmise de preșe­dintele Iohannis și premierul Dacian Cio­loș după șocul referendumului britanic de­monstrează două lucruri: în primul rând, au fost luați prin surprindere de rezultat, un lucru scuzabil, având în vedere că și tabăra favorabilă părăsirii UE din Regatul Unit a fost la rândul ei surprinsă; în al doi­lea rând, arată că România rămâne în con­tinuare un policytaker, și nu un poli­cy­maker – jucăm mult sub nevoile și inte­resele noastre. Bucureștiul ar fi trebuit să articuleze propria narațiune/viziune după referendumul britanic, având în vedere că aceasta este cea mai gravă criză pe care o traversează proiectul european.

 

Reprezentarea intereselor românești pe lângă guvernul britanic lasă, de asemenea, de dorit în momentul de față – numirea în postul de ambasador la Curtea Sfân­tu­lui Jacob a lui Dan Mihalache se dove­deș­te, în actualul context politic și diplo­ma­tic, complet neinspirată. Nimic din cariera domnului Mihalache nu îl recomandă pen­tru acest post. Interesele României ar fi fost servite mai bine fie de un diplomat de carieră, fie de o persoană cu un profil in­ternațional bine conturat.

 

„Victoria finală“

 

Summit-ul NATO de la Varșovia va con­figura arhitectura de securitate a Alianței pe Flancul Estic. Acest lucru înseamnă des­fășurarea de forțe militare, prin rotație, în țările baltice, Polonia și România. Dacă, în cazul Poloniei și țărilor baltice, e deja cu­nos­cut faptul că acestea vor găzdui o bri­gadă multinațională pe teritoriul lor, ce va primi România este în momentul de fa­ță un mister total. Inițiativa Bucu­reș­tiu­lui privind „flota NATO la Marea Neagră“ a fost scufundată deja de Bulgaria și Turcia – deci iese din discuție.

 

Inaugurarea pe 1 iulie 2016 a Co­man­da­mentul Multinațional de Divizie Multi­na­țională Sud și a Unității de Integrare a Forțelor (NFIU) indică faptul că România ar putea găzdui o brigadă similară în vii­torul apropiat. Nu se știe cine va oferi mi­litarii care vor veni aici prin rotație și mai ales dacă Bucureștiul va izbuti să mo­bi­li­zeze aliați din Vechea Europă, a căror pre­zență ar da soliditate proiectului. Chiar și așa, aceasta nu atenuează prea mult ame­nin­țarea rusă din regiunea Mării Negre, ca­re se caracterizează printr-o puternică pre­zență aeronavală și antiacces. Pe lângă această brigadă multinațională, România ar fi avut nevoie de forțe aeriene aliate în Marea Neagră.

 

Dacă România nu va găzdui o brigadă mul­tinațională pe teritoriul său după summit-ul de la Varșovia, cu un calendar de rotire a militarilor aliați, atunci eforturile diplo­matice românești pentru asigurarea secur­i­tății naționale după criza din Ucraina, din februarie 2014 și până astăzi, au eșuat la­men­tabil. Practic, asistăm la un dezastru de proporții. Pentru care cineva va trebui să răspundă.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22