Politica externă românească – din eșec în eșec până la victoria finală

Vizita președintelui Klaus Iohannis la So­fia, de la 16 iunie, ar fi trebuit să confirme inițiativa României privind o forță navală NATO la Marea Neagră. Însă refuzul ne­aș­teptat al premierului Boiko Borisov de a se alătura ini­țiativei, după unda verde ini­țială dată de președintele bulgar Rosen Plevneliev, a scufundat proiectul.

Într-o singură zi, calculele României au fost aruncate în aer din cauza „războiului între palate“ din Bulgaria, a presiunilor rusești și mai ales a incapacității diplo­ma­ției românești de a identifica și prognoza instabilitatea instituțională și politică a vecinului de la sud de Dunăre. Preșe­din­tele Iohannis a trebuit să retracteze poziția României înainte de a părăsi țara vecină, transformând ideea unei grupări navale NATO într-o simplă inițiativă pentru an­trenament și aplicații comune – o umi­lin­ță de proporții pentru un șef de stat.

Boiko Borisov a îngropat definitiv iniția­tiva românească, declarând miercuri, 29 iu­nie, că, la summitul NATO de la Var­șo­via din 8-9 iulie, acest subiect nu se va afla pe agenda de discuții. Este pentru a do­ua oară în cursul unui deceniu când po­litica românească la Marea Neagră este tor­pilată de un stat riveran aflat în com­bi­na­ție cu Rusia.

Aprobarea și lansarea acestei inițiative la Varșovia ar fi reprezentat un succes diplo­matic și militar pentru România. O gru­pa­re navală a Alianței ar fi fost una dintre mă­surile palpabile pe care NATO le-ar fi luat pentru securitatea regiunii Mării Ne­gre în fața revizionismului rusesc.

Turcia schimbă „macazul“

Eșecul inițiativei românești privind o gru­pare navală NATO în Marea Neagră a fost amplificat săptămâna trecută de relansarea relațiilor ruso-turce, tensionate ca urmare a doborârii în octombrie 2015 a unui avion de atac rusesc, care încălcase spațiul ae­rian turcesc, la granița cu Siria. Preșe­din­tele Erdoğan și-a cerut scuze omologului său rus Vladimir Putin pentru acel inci­dent, după ce în luna mai declarase că NATO trebuie să facă ceva pentru ca Ma­rea Neagră să nu devină un lac rusesc.

Schimbarea de curs a Ankarei trebuie pri­vită din perspectiva evoluțiilor poli­tico-militare recente din Europa și Orientul Mijlociu. Turcia, cel mai important stat NATO la Marea Neagră și a doua putere militară a Alianței, se confrunta de o bună perioadă de timp cu o serie de grave ame­nințări interne și externe, așa încât tre­buia să se concentreze pe unele dosare, să închidă altele sau doar să le înghețe pentru mai târziu.

Rusia ocupă un loc de cinste în această lis­tă, Turcia fiind prinsă într-o menghină for­mată din trei zone antiacces ce dimi­nuează vădit puterea militară a Ankarei: în nord, Crimeea, intens fortificată de Krem­lin, în est, Caucazul și Marea Caspică și, în sud, în Siria, unde trupele rusești ac­ționează cu impunitate. La nivel intern, Tur­cia se confruntă cu ata­curi teroriste lansate de Da­esh și de insurgenții kurzi. Victoria taberei favorabile părăsirii Uniunii Europene de către Marea Britanie și eșecul inițiativei românești privind gruparea navală NATO din Marea Neagră a dat de înțeles „sultanului“ de la Ankara că nu se poate baza pe termen scurt și me­diu pe aliații occidentali sau regionali.

Nu este un secret faptul că Turcia privește cu neîncredere și este nemulțumită de acțiunile occidentale și americane din Si­ria. Simultan cu dezghețarea relațiilor cu Federația Rusă, Turcia a reluat relațiile cu Israelul, tensionate în urma raidului is­rae­lian asupra unei flotile de protestatari care a încercat să forțeze blocada navală insti­tuită asupra Gazei în 2010. Aceste evoluții indică faptul că Ankara pune pe primul plan și se va concentra pe amenințările in­terne și externe generate de conflictele din Siria și Irak.

Dacă refuzul Bulgariei de a se alătura Ro­mâ­niei și Turciei, precum și partenerilor NATO din regiune într-o grupare navală care să patruleze în Marea Neagră putea fi considerat un eșec de etapă, reversibil pe ter­men mediu și lung, detensionarea rela­ților ruso-turce reprezintă o lovitură grea dată intereselor României în actualul con­text regional. Turcia este principalul par­te­ner strategic la Marea Neagră al Bucu­reș­tiului și între cele două state există o coo­perare militară destul de strânsă. Ankara consideră acțiunile rusești din Ucraina și anexarea Crimeei drept o amenințare la adresa securității și stabilității regionale. Detensionarea relațiilor ruso-turce reduce foarte mult opțiunile diplomatice ale Ro­mâniei în regiune și închide fereastra de oportunitate care a apărut după izbuc­ni­rea crizei din Ucraina. Rusia și Turcia au fost statele care s-au opus proiectelor Ro­mâniei în regiunea Mării Negre în urmă cu 10 ani.

Brexit – lovitura năprasnică

Votul dat de britanici în favoarea părăsirii UE ar fi trebuit să fie un șoc pentru po­li­ti­ca externă românească. Părăsirea Comu­ni­tă­ții Europene de către Marea Britanie ar reprezenta o lovitură grea aplicată pro­iec­tu­lui european și securității conti­nen­tului. Regatul Unit e statul care asigura un echi­libru în raport cu binomul franco-german în UE și este statul european cu cele mai capabile forțe militare din Vestul Europei.

Marea Britanie este mult mai deschisă și sensibilă la îngrijorările statelor central și est-europene privind agenda rusă și aser­tivitatea Kremlinului în vecinătatea apro­piată a Europei decât Germania, Franța sau Italia. De asemenea, în materie de se­curitate și apărare, Marea Britanie repre­zenta un model demn de urmat pentru noii membri ai UE, deoarece demonstra ce se putea face și obține în aceste do­me­nii cu relativ puține resurse. România are un parteneriat strategic cu Marea Britanie începând cu 2003, iar părăsirea UE re­pre­zintă o evoluție negativă pentru București, care va trebui fie să-și renegocieze o re­lație de securitate cu Londra în afara spa­țiului comunitar, fie să caute un alt par­tener – un lucru dificil de realizat.

România nu ar fi avut cum să influențeze rezultatul referendumului din 23 iunie. Ceea ce ar fi putut face, însă, era să an­ti­cipeze rezultatul referendumului, lucru ca­re nu s-a întâmplat, după cum arată reac­ția decidenților români după anunțarea rezultatelor. Mesajele transmise de preșe­dintele Iohannis și premierul Dacian Cio­loș după șocul referendumului britanic de­monstrează două lucruri: în primul rând, au fost luați prin surprindere de rezultat, un lucru scuzabil, având în vedere că și tabăra favorabilă părăsirii UE din Regatul Unit a fost la rândul ei surprinsă; în al doi­lea rând, arată că România rămâne în con­tinuare un policytaker, și nu un poli­cy­maker – jucăm mult sub nevoile și inte­resele noastre. Bucureștiul ar fi trebuit să articuleze propria narațiune/viziune după referendumul britanic, având în vedere că aceasta este cea mai gravă criză pe care o traversează proiectul european.

Reprezentarea intereselor românești pe lângă guvernul britanic lasă, de asemenea, de dorit în momentul de față – numirea în postul de ambasador la Curtea Sfân­tu­lui Jacob a lui Dan Mihalache se dove­deș­te, în actualul context politic și diplo­ma­tic, complet neinspirată. Nimic din cariera domnului Mihalache nu îl recomandă pen­tru acest post. Interesele României ar fi fost servite mai bine fie de un diplomat de carieră, fie de o persoană cu un profil in­ternațional bine conturat.

„Victoria finală“

Summit-ul NATO de la Varșovia va con­figura arhitectura de securitate a Alianței pe Flancul Estic. Acest lucru înseamnă des­fășurarea de forțe militare, prin rotație, în țările baltice, Polonia și România. Dacă, în cazul Poloniei și țărilor baltice, e deja cu­nos­cut faptul că acestea vor găzdui o bri­gadă multinațională pe teritoriul lor, ce va primi România este în momentul de fa­ță un mister total. Inițiativa Bucu­reș­tiu­lui privind „flota NATO la Marea Neagră“ a fost scufundată deja de Bulgaria și Turcia – deci iese din discuție.

Inaugurarea pe 1 iulie 2016 a Co­man­da­mentul Multinațional de Divizie Multi­na­țională Sud și a Unității de Integrare a Forțelor (NFIU) indică faptul că România ar putea găzdui o brigadă similară în vii­torul apropiat. Nu se știe cine va oferi mi­litarii care vor veni aici prin rotație și mai ales dacă Bucureștiul va izbuti să mo­bi­li­zeze aliați din Vechea Europă, a căror pre­zență ar da soliditate proiectului. Chiar și așa, aceasta nu atenuează prea mult ame­nin­țarea rusă din regiunea Mării Negre, ca­re se caracterizează printr-o puternică pre­zență aeronavală și antiacces. Pe lângă această brigadă multinațională, România ar fi avut nevoie de forțe aeriene aliate în Marea Neagră.

Dacă România nu va găzdui o brigadă mul­tinațională pe teritoriul său după summit-ul de la Varșovia, cu un calendar de rotire a militarilor aliați, atunci eforturile diplo­matice românești pentru asigurarea secur­i­tății naționale după criza din Ucraina, din februarie 2014 și până astăzi, au eșuat la­men­tabil. Practic, asistăm la un dezastru de proporții. Pentru care cineva va trebui să răspundă.