De același autor
Consiliul European din 17-21 iulie rivalizează îndeaproape cu cel de la Nisa (decembrie 2000), din preziua extinderii cu primele zece țări est europene, în privința duratei și a răsturnărilor de situație. Duminică dimineață, președintele Macron ceruse să i se pregătească avionul, compromisul părând de neatins. „Frugalii” (Olanda, Danemarca, Suedia și Austria) – numele pe care și l-au ales – sau „zgârciții, cum le spun ziariștii francezi – au rezistat în număr mic contra majorității, Rutte fiind comparat cu Cameron, din perspectiva obstrucționării funcționării Uniunii. Potrivit Politico, terasa Consiliului, recent amenajată, a fost vedeta summitului, fiind locul preferat al negocierilor interminabile. Politico se întreba dacă rezultatul se datorează faimoasei abilități belgiene de a construi consensul, prin președintele Consiliului, Charles Michel, terasei sau cuplului franco-german. Desigur summitul a fost pregătit prin numeroase întâlniri bilaterale, campanii de presă și furtunoase dezbateri naționale, în contextul căderii economice datorate pandemiei, care urmează pierderilor de vieți mai ales în Italia, Spania și Franța.
Decizia trebuia să fie unanimă, fiind vorba despre bugetul multianual al Uniunii. Existau desigur alternative – cooperarea aprofundată, de pildă – dar ele ar fi afectat cadrul comunitar.
Dincolo de anecdotic, decizia rămâne fără precedent – atât prin dimensiunea pachetului financiar (750 de miliarde de euro pentru Next Generation EU – planul de relansare, plus 1074,3 miliarde pentru bugetul european pe termen lung), cât și prin rapiditatea soluției per ansamblu (două luni scurse între prezentarea propunerii de către Comisie și adoptarea sa, mai întâi politică la cel mai înalt nivel la 21 iulie, urmând măsurile de implementare juridică – în Consiliu și în Parlamentul European. Chiar și Dalai Lama a salutat decizia, care este mai ales un semnal important pentru piețe.
Cuplul franco-german a jucat un rol fundamental, atât în lansarea compromisului inițial asupra granturilor, cât și în negocierile efective, însoțind permanent negocierile din Consiliu.
Mărul discordiei au fost contribuțiile naționale în creștere care trebuia să compenseze în bugetul pe termen lung al Uniunii (de 7 ani) ieșirea Marea Britanii, cu o contribuție de 70 de miliarde de euro, într-un context agravat de pandemie. Contribuția națională plus rabatul pentru contributorii neți – după modelul Marii Britanii – au fost negociate în paralel cu Fondul de Redresare.
Cei patru sunt contributori neți, dar și printre marii beneficiari ai Pieței Comune. Profund convinși că banii vor fi risipiți de țările din sud, într-o logică contabilă strictă și constrânși de un mandat parlamentar formal (Danemarca și Suedia) sau de nevoia de a răspunde în fața parlamentului (Olanda), au rezistat trei zile împotriva tuturor. În plus, dezbaterea internă este extrem de eurosceptică, combinând o cunoaștere slabă a UE, stereotipuri și complexe de superioritate. De pildă, în Olanda circulă o informație falsă conform căreia contribuția anuală pe familie la fondul de relansare ar fi de 4000 de euro . În sud în schimb, mai ales în Italia – amintirea austerității a determinat refuzul de a folosi ESM (Mecanismul European de Stabilitate, interguvernamental, creat în 2012 ca răspuns la criza economică), având în vedere condiționalitățile neoliberale, dar și faptul că o țară care recurge la acesta este prost văzută de piețe. Franța și Spania, la rândul lor, doreau o altă logică – a stimulării economiei, rapid și prin sume mari.
Dezbaterea se complică însă și prin aceea că țările care își puteau permite au salvat deja companii naționale sau au acordat măsuri de susținere mai generoase, dincolo de mecanismul european. Prin urmare, punctul de plecare în relansare va fi diferit.
Pachetul convenit conține două mari programe: bugetul pe termen lung al Uniunii, pentru șapte ani, și Fondul de Redresare: ‘Noua Generație UE’ care rămâne la nivelul de 750 de miliarde de euro, împărțit în grant-uri – 390 de miliarde și împrumuturi – 360 de miliarde. Banii vor fi împrumutați de Comisie pe termen lung și rambursați cel târziu până în 2058. Consiliul a decis ca majoritatea fondurilor rambursate să își aibă originea în resurse proprii ale Uniunii – provenite din noi taxe pe plastic, o taxă carbon de ajustare la frontieră și taxa digitală – introduse cel târziu până în 2023. „Frugalii” au obținut rabatul (pe care Parlamentul European dorea să îl elimine), plus dreptul de a păstra un procent mai mare din taxa TVA la frontieră, ridicată în beneficiul Uniunii. Germania, la rândul său, își păstrează rabatul, la același nivel însă.
Condiționalitatea privind statul de drept a fost ‘nuanțată’, dar nu eliminată. Comisia va propune o soluție de aplicare, adoptată apoi de Consiliu cu majoritate calificată. Alocările efective pe țări depind de cifrele de la Eurostat care vor măsura efectele pandemiei, în termen de scădere a PIB, șomaj etc. Anumite proiecte pot fi eligibile retroactiv, astfel încât efectele să fie vizibile încă din 2020.
Parlamentul European se poate pronunța numai asupra bugetului pe termen lung și asupra resurselor proprii ale Uniunii – Planul de relansare fiind interguvernamental.
Cum era de așteptat, rezultatul păstrează numai programele esențiale. Alocările sunt în general mai mari decât cele actuale, chiar și pentru proiecte reduse în raport cu proiectul Comisiei din mai. Însă pierderea contribuției britanice, combinată cu efectele pandemiei, au redus ambițiile în domenii de succes și foarte vizibile, cum ar fi Erasmus, programul de cercetare Horizon, fondul de apărare sau cel de extindere. Comisia a încercat să folosească fondul de relansare pentru a mări contribuția pentru o serie de programe și a crea altele noi (în domeniul sănătății), pe care Consiliul le-a redus cu 60%.
Silvia Merler (@SMerler)
În ciuda limitărilor, Fondul a fost salutat ca momentul „hamiltonian” al Europei – un pas înainte în federalizare prin crearea unei datorii comune și transferuri fiscale. Din punct de vedere macro-economic suma nu este enormă, dar reprezintă un mesaj puternic pentru piețe, pentru a evita repetarea crizei din 2012.
Liderul Podemos, Pablo Iglesias, exprimă foarte clar această perspectivă: „Ne amintim cu toții răspunsul dat de instituțiile europene crizei financiare acum 10 ani: austeritate și reduceri ale cheltuielilor sociale care au sufocat statele din sud și au pus în pericol proiectul european. Acordul la care am ajuns nu merge atât de departe cât ar fi vrut unii dintre noi… dar merge într-o direcție opusă față de ce am văzut în ultima decadă… Țările Uniunii se vor îndatora în comun pentru a finanța un program de stimulare fiscală important, pentru a promova relansarea economiei noastre, pentru o schimbare a modului de producție către tranziția ecologică, digitalizare, mobilitate sustenabilă... Accesul la aceste fonduri se va face prin programe de investiții și reformă propuse de fiecare țară, menținând flexibilitatea programelor naționale, în acord cu recomandările specifice de țară”.
Frugalii, în vechea logică a austerității, au cerut, fără succes, veto asupra alocărilor de tip subvenție (grants). În schimb, se mențin condiționalitățile stabilite prin recomandările specifice de țară (CSR), propuse de Comisie și adoptate de Consiliu, din cadrul Semestrului European (coordonarea politicilor economice). Cifrele concrete de alocare se vor stabili după publicarea datelor Eurostat pentru 2020. Pentru moment sunt disponibile criterii de alocare, care privilegiază țările cele mai afectate de pandemie (Italia, Spania și Franța), luând în calcul pierderea reală de PIB în 2020 și pierderea cumulată pentru 2020-2021, calculată până în 30 iunie 2022. Volumul maxim al împrumuturilor pe stat membru nu poate depăși 6,8 din GNI. Se menține o clauză de urgență care poate fi activată în caz de deviere semnificativă, moment în care rambursarea poate fi examinată de Consiliu, care poate astfel întârzia rambursarea.
Sursă pentru tabele - https://twitter.com/SMerler/status/1285538863776178176 (ex Bruegel).
