Pericolul sinuciderii colective a UE

Primul șoc a venit odată cu criza eco­no­mi­că și punerea sub semnul întrebării a via­bilității celui mai important proiect eu­ro­pean, moneda comună. O eventuală pră­bu­șire a sa era văzută ca o cale sigură spre refragmentarea Europei în state naționale ce urmau să revină la competiția geo­po­li­tică a secolului XIX. Euro s-a dovedit a fi o monedă rezilientă, în special datorită po­li­ti­cii germane de salvare a sa. Nemții au bă­gat adânc mâna în buzunarul economiei ger­mane pentru a salva Grecia și pentru a ga­ranta băncile europene slăbite de criză.

Din păcate, după economie, observăm un alt fenomen periculos pentru viitorul UE, poa­te chiar mai perfid, mai grav, joaca in­tra­europeană cu frontierele statelor mem­bre, cu integritatea lor teritorială.

Șocul Brexit-ului a fost mare, pentru că, în general în Marea Britanie, dar mai ales pe continent, lumea nu s-a așteptat la un astfel de rezultat. Reacția inițială de stu­poa­re s-a transformat în dorința de a pe­depsi Londra pentru o astfel de ne­să­bu­in­ță, mai ales că se știa că din Brexit nu vor avea de câștigat nici britanicii și nici restul Uniunii. Dar de la un astfel de sentiment, de înţeles până la un punct, la apeluri re­fe­ritoare la distrugerea integrității teritoriale a Marii Britanii lucrurile evoluaseră pe­ri­cu­los de mult. Deși atent camuflată, o astfel de retorică politică nu putea trece neo­b­ser­vată. Un foarte important politician ger­man a propus ca UE să încurajeze ruperea Scoției de restul Marii Britanii, garan­tân­du-se o rapidă acceptare a scoțienilor în UE. În mintea bolnavă a unui astfel de specimen, aceasta era o modalitate legi­ti­mă de pedepsire a Londrei.

Cam în același timp, într-o altă țară eu­ro­peană, culmea, Spania, alt politician ima­tur sugera că a venit vremea ca țara sa să tranșeze chestiunea Gibraltarului. Două țări membre ale UE și NATO erau în pra­gul unui diferend teritorial.

Recent, tot Spania a trecut printr-o se­ri­oasă criză de integritate teritorială, tre­bu­ind să gestioneze complicatul caz al sepa­ra­tismului catalan și al referendumului ires­ponsabil generat de niște politicieni stupizi, dar populiști și avizi de putere. În acest context, am observat o capitală eu­ro­peană, a unei țări care este și membră a NATO, afirmând public, la nivel guver­na­mental, o mare simpatie pentru cauza ca­ta­lană. A fost, pur și simplu, un atentat la integritatea teritorială a altui stat, aliat în NATO și membru al UE. O altă atitudine iresponsabilă, ce poate avea, în timp, efec­te distrugătoare asupra UE și a NATO. Și asta pentru că este pusă în discuție însăși esența celor două cluburi din care și Ro­mâ­nia face parte, NATO și UE, respectul reciproc pentru integritatea teritorială a ce­luilalt, chintesența păcii în lumea eu­ro­atlantică a ultimilor 70 de ani.

Deși în general vorbim de atitudini indi­vi­duale, lucrurile pot degenera. Mai ales că, pe fondul acestei crescute confuzii sociale, astfel de indivizi sunt mai contagioși ca în trecut. Așa s-a ajuns în Germania ca, pen­tru prima dată de la căderea comu­nis­mu­lui, extrema dreaptă să intre în Bundestag. Joaca cu frontierele naționale, eventuala lor contestare în interiorul UE este cel pu­țin la fel de periculoasă ca și eventuala pră­bușire a euro. Dacă nu cumva po­ten­țialul distructiv al acestei „nucleare“ este chiar mai mare.

Ce trebuie noi să reținem din toată această complicată poveste? Agenda noastră de securitate națională se încarcă cu încă o problemă care, în viitor, dacă este prost ges­tionată, poate deveni gravă. Este da­to­ria noastră să reflectăm asupra ei și să ve­dem cam ce este de făcut. Poate că este prea devreme pentru o acțiune gu­ver­na­mentală serioasă, mai ales că MAE se pare că are nevoie de timp până se trezește. Dar la nivel academic, intelectual, teoretic putem deja opera cu astfel de scenarii și mai ales putem încerca să vedem ce este de făcut. Mai ales că nu ne costă nimic să gândim. Acele câteva firave institute de cercetare din dotarea guvernului sau a Aca­demiei Române ar putea fi scoase și ele din amorțeala în care se complac și puse la treabă, angajând inclusiv discuții pre­liminarii cu clasa politică, pentru a în­țelege mai ușor cam la ce s-ar putea aș­tepta în viitor. Poate nu ar strica să or­ga­ni­zăm ceva dezbateri academice prin câ­te­va capitale europene, receptive la această problematică, pentru că, oricum, singuri nu o vom scoate la capăt. Nu în ultimul rând, tot pe linie academică, poate cineva îi trage de mânecă și pe aliații noștri ame­ricani pentru că am văzut că nici ei nu prea înțeleg acest perfid pericol european, simțul lor istoric fiind oricum mai atrofiat ca al nostru.

În felul acesta, cu tact, cu prudență dar fermi poate ne aducem din nou contribuția semnificativă la pacea și stabilitatea Europei. Ca în 1974-75, când diplomația românească, așa comunistă cum era ea a avut o contribuție remarcabilă la succesul conferinței CSCE de la Helsinki. Câți mai știu azi că , al doilea “C” din abreviere, cel referitor la “cooperation” a fost propus de România? Pentru că și atunci ca și azi, ca și în secolele anterioare cea mai mare frică a noastră era, cum spunea Simion Mehedinti, ca ‘istoria noastră să nu se transforme în geografie”.